ACTUALITATEA - Actualitatea politică
Index articol
ACTUALITATEA
Actualitatea politică
Actualitatea educaţională
Actualitatea chemării în lucrarea lui Dumnezeu
Actualitatea misiunii
Actualitatea muzicală
Actualitatea credinţei
Actualitatea medicală
Toate paginile

ACTUALITATEA SPIRITUALĂ

 

Consecinţe ale abaterii de la har (Evrei 12:15)


Textul de la Evrei 12 menţionează trei consecinţe ale abaterii de la har:

a. lăstari de amărăciune

b. tulburare

c. întinare.

Trăirea în abatere de la har înseamnă amărăciune.Termenul folosit la Evrei 12 “lăstari de amărăciune” sugereazå o arie largă de propagare a amărăciunii.

Un credincios spunea: “Amărăciunea o aduc nu necazurile, ci abaterea de la harul lui Dumnezeu: am iesit din castelul siguranţei, şi viaţa noastră personală este năpădită de bălăriile amărăciunii".

Abaterea de la har aduce şi tulburare: neînţelegeri, certuri, discuţii, diviziuni sectare. Despre Galatenii care se abătuseră de la har se spune că se “muşcau” unii pe alţii.

 

Un alt efect al abaterii de la har este întinarea. Asta înseamnă o viaţă  pătată.

In castelul harului lui Dumnezeu nu stâpâneşte păcatul (Rom.6). Sub har credinciosul se curăţeşte, nu se întinează.

La Tit 2:11 se spune: “Căci harul lui Dumnezeu ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, drepate şi evalvie, asteptând fericita noatră nădejde.”

 

Trăirea prin har aduce sfinţire şi oferă o nădejde fericită.

Abaterea de la har aduce deznădejdea amărăciunii, neliniştea tulburării şi discomfortul întinării specifice păgânătăţii

 

"In umblarea mea prin lume,

Prin ispitele haine

Peste tot, Isuse - Doamne,

Numai harul Tău mă ţine ".(N. Moldoveanu)

 

Serban Constantinescu http://heisable.wordpress.com/14. 05. 2008

 

Recomandăm cu căldură accesarea web-site-ului de mai sus:

 

UN PUNCT DE VEDERE CURAJOS...

 

De ce nu cred în pocăinţa lui Bodo 05.01.2011

Se vorbeşte azi mai mult ca niciodată despre credinţă. Cândva era interzis la noi şi în unele locuri mai este interzis şi azi a vorbi despre Dumnezeu şi în special despre Isus Hristos. Totuşi, în lume în general, se vorbeşte mult despre credinţă. Şi sunt tot felul de credinţe. Majoritatea spun că nici nu prea contează ce crezi, important este să crezi. Cu aproape două mii de ani în urmă Iuda, fratele lui Iacov, cum se prezintă el şi, prin urmare fratele Domnului Isus, a primit un imbold să le scrie creştinilor din vremea lui următoarele cuvinte:

Iuda 1:3 “ Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”

Constatăm deci că încă de atunci adevărata credinţă era în pericol. Aşa că putem înţelege că nu orice credinţă este bună şi de folos. Dimpotrivă. Sunt multe avertismente pe paginile Scripturii în legătură cu falsa credinţă care îi ţine pe oameni departe de Dumnezeu.

De-a lungul timpului Satan a căutat să aducă confuzie în ceea ce priveşte credinţa şi a încercat să aducă confuzie în multe aspecte care ţin de adevărata credinţă. El a dus lucrurile, în multe privinţe, atât de departe de adevăr încât să ne fie foarte greu să ne mai putem întoarce la izvorul adevărului lăsat de Dumnezeu. Am constatat acest lucru şi în privinţa “trezirilor”, a întoarcerilor la Dumnezeu după o vreme de apostazie. Azi se vorbeşte mult despre trezire dar puţini mai ştiu ce înseamnă aceasta.

Am hotărât să scriu câteva cuvinte pentru a semnala un alt mare pericol care ne paşte în aceste vremuri tulburi.

Abia acum am aflat, cineva mi-a trimis un link cu ştirea respectivă crezând probabil că voi fi deosebit de încântat, că solistul trupei Proconsul, Bodo, s-a pocăit.

Am urmărit cu interes ştirea şi materialul video şi apoi am căutat mai multe informaţii despre acest eveniment pentru a-mi putea face o impresie cât mai corectă.

Nu aveam cunoştinţă despre această formaţie de muzică pentru că, deşi am fost un împătimit al muzicii rock înainte de convertire, după ce am cunoscut calea credinţei, în urmă cu 15 ani, am renunţat la orice contact cu muzica lumii şi chiar a muzicii denumite creştine, în multe aspecte. Aşa că abia acum am aflat şi eu cine este Bodo, solistul trupei Proconsul. Şi nici acum, recunosc, nu ştiu prea multe despre el. Dar consider că ştiu destule pentru a vă spune ceea ce urmează.

Încă de prima dată când l-am văzut şi ascultat pe predicatorul american Paul Washer, am fost plăcut impresionat să-l aud vorbind altfel decât marea majoritate a predicatorilor americani pe care îi cunoşteam şi care prezintă o evanghelie denaturată, o evanghelie superficială a harului ieftin, o evanghelie prin care primeşti totul şi pe pământ şi în cer, fără să faci altceva decât să spui că crezi în Isus Hristos. Paul Washer s-a ridicat cu furie împotriva acestor predicatori care nu fac altceva decât să-i înşele şi să-i amăgească pe oameni. El insistă asupra faptului că omul trebuie să-şi înţeleagă şi să-şi recunoască starea de păcat, să fie zdrobit de durere după ce înţelege cât de mult l-a costat pe Dumnezeu păcatul lui şi ce mare preţ (sângele şi viaţa Domnului Isus Hristos) s-a plătit pentru acest păcat. Că nu există convertire reală fără această recunoaştere şi zdrobire şi mai apoi o transformare radicală a omului, o întoarcere completă de la cele vechi spre cele noi. În fapte, cuvinte, atitudine faţă de oameni şi lucruri, în smerenie, în comportament, etc.

Sunt 100% de acord cu aceasta pentru că aşa găsesc scris şi în Scripturi.

Din nefericire multe dintre “convertirile” de azi nu respectă această linie. Şi înţeleg şi furia lui Paul Washer faţă de cei ce nu predică adevărata Evanghelie şi adevărata pocăinţă. Pentru că în felul acesta oamenii sunt înşelaţi şi se deschide uşa pentru o şi mai mare înşelare: adică să nu se mai ştie care este adevărata cale spre pocăinţă.

Încă în urmă cu 50-60 de ani oameni ai lui Dumnezeu semnalau acest pericol. Tozer, Leonard Ravenhill, Paris Reidhead şi alţii trăgeau semnale de alarmă. Occidentul era înşelat prin propovăduirea unei căi uşoare a pocăinţei, cale care a început să fie predicată tot mai insistent. Cale care place celor mulţi pentru că scoate afară jertfa personală şi purtarea crucii. S-a abuzat până la neruşinare de harul lui Dumnezeu care se dă gratuit, s-a bătut atât de multă monedă pe versetul care spune că mântuirea este doar prin har şi nu prin fapte, până acolo încât nu s-a mai vorbit despre transformarea şi schimbarea omului după chipul lui Hristos, spunându-se că a condiţiona mântuirea de schimbarea omului şi faptele pe care el le face înseamnă întoarcere la Lege. Rezultatul a fost creştini slabi şi fireşti pe care cu greu îi poţi deosebi din rândul lumii, dacă îi poţi deosebi.

Dar acestea erau problemele Occidentului nu ale noastre. Însă în era globalizării crizele altora devin şi crizele noastre, dacă nu suntem atenţi.

Constat cu durere că România, ţara cu cei mai mulţi creştini născuţi din nou din Europa după cum se spune, începe să-şi îngroaşe numărul de astfel de creştini doar statistic dar nu şi de fapt şi nu în adevăr. Modul superficial şi denaturat de prezentare a Evangheliei, conform modelului occidental, deja face victime şi la noi şi pericolul este tot mai mare cu fiecare zi.

Au apărut biserici care pun accentul pe stări emoţionale şi exotice, pe vindecări şi eliberări şi nu pe sfinţenie. Pe o convertire bazată pe un simplu “Da” şi nu pe o transformare radicală a păcătosului. Adunările au devenit locuri de distracţie şi nu sanctuare sfinte în care lui Dumnezeu I se aduce închinare în smerenie şi reverenţă. Cineva spunea: “Acum ştiu de ce pocăiţii nu merg la discotecă. Pentru că şi-au făcut discoteci în bisericile lor”. Oricât ar părea de dură această afirmaţie, pentru multe locaţii în care se întâlnesc credincioşi, este adevărat.

Desigur cei vizaţi vor spune că nu este adevărat că nu se predică sfinţenia în adunările lor. Dar una este să aminteşti despre sfinţenie şi pocăinţă şi alta să le trăieşti. Cunosc un caz într-o biserică din Germania, unde un bărbat este pricină de dezbinare pentru biserică şi parcă toate eforturile lui sunt pentru a distruge biserica. Nu vrea să-şi recunoască starea de păcat deşi a fost disciplinat de biserică, ba mai mult strigă în gura mare că este nevoie de sfinţenie şi că ceilalţi ar trebui să se pocăiască. Sfinţenia este arma cu care pozează înaintea congregaţiei. Am auzit pastori predicând despre smerenie şi împotriva păcatului iar ei înşişi sunt mândri şi compromişi. Aşa că, să nu vă lăsaţi înşelaţi dacă pe undeva, printre altele, veţi mai auzi despre sfinţenie. Priviţi mai bine ce se întâmplă în congregaţie, cât de mult seamănă acea congregaţie cu biserica primară, cât de diferită este congregaţia de spiritul lumesc. Despre această sfinţenie vorbesc eu.

Să nu vă lăsaţi înşelaţi nici măcar de bisericile tradiţionale, stricte, care se deosebesc de duhul lumii doar în exterior, dar membrii bisericii sunt acri şi răi şi se mândresc cu felul în care se îmbracă sau fac slujba dar nu se pot ierta sau iubi unii pe alţii şi pe ascuns, caută şi ei lucrurile lumii. Dar nu despre aceştia voi vorbi azi.

Mă întorc la Bodo şi trupa Proconsul. Nu vreau să jignesc pe nimeni şi ştiu că Dumnezeu cunoaşte inima fiecărui om, dar nici nu pot să nu văd că pericolul despre care vă vorbeam este deja în ograda noastră. De la început mărturisesc că nu cred în pocăinţa celor de la Proconsul. Dumnezeu să îi ajute să aibă o întoarcere reală şi nădăjduiesc că în timp îşi vor da seama că au fost înşelaţi şi să îşi revizuiască atitudinea din prezent. Şi mai cred că nu ei sunt principalii vinovaţi de rătăcirea lor ci cei ce ar fi trebuit să-i îndrume pe adevărata cale a pocăinţei şi nu au făcut-o. Fie că nu au ştiut fie că peştele a fost prea mare ca să-l arunce din barcă. Aşa că l-au luat în barcă cu riscul ca barca să se răstoarne.

Motivele pentru care am ajuns să cred ceea ce vă spun provin din vizionarea unui material video, dintr-o înregistrare a unei televiziuni în studioul căreia au fost invitaţi Bodo şi prietenii lui, convertiţi înaintea lui Bodo cu şase luni, studio în care li s-a dat ocazia să mărturisească de ce au făcut acest pas.(http://www.abcr.ro/?p=367#more-367).

Aşa cum am spus, în loc să mă bucur de această veste m-am întristat peste măsură.

Întrebat fiind de ce a făcut acest pas al pocăinţei Bodo a răspuns că la un moment dat al vieţii lui a realizat că Dumnezeu i-a făcut mult bine în viaţă. Şi atunci s-a întrebat dacă nu ar trebui să facă şi el ceva pentru Dumnezeu, pentru Dumnezeul care a făcut atât de multe pentru el.

Este adevărat că Biblia ne spune că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăinţă. Dar aceasta nu înseamnă că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă să ne botezăm şi să ne schimbăm biserica. Pocăinţa înseamnă mult mai mult. Înseamnă o transformare radicală a ceea ce ai fost. Lucrurile vechi s-au dus şi toate s-au făcut noi.

Un om se întoarce la Dumnezeu cu adevărat numai dacă se vede păcătos şi nenorocit, orb, gol şi fără speranţă. Nu poate fi o întoarcere reală la Dumnezeu fără o conştiinţă a păcatului care l-a ofensat şi întristat atât de mult pe Dumnezeu. Orice om, oricât de frumos s-a străduit el să trăiască, şi oricât de bine i-a mers în viaţă, înaintea lui Dumnezeu, fără Hristos şi jertfa Lui, este un nenorocit. El are nevoie de iertare la fel ca şi cel mai mare criminal. Nu este o pocăinţă autentică fără o durere adâncă a păcatului care l-a pus pe Domnul Isus pe cruce. Ori din discursul lui Bodo nu am văzut această durere, nu a amintit nici măcar o dată despre cât de păcătos a fost el! Şi nu am văzut apoi nici schimbare.

Schimbarea nu înseamnă că în cântecele mele pun acum versuri, mai pe faţă sau mai voalat, despre Isus şi Dumnezeu. Aceasta este o mare înşelare. Schimbarea înseamnă să îţi iei de acum crucea în fiecare zi şi să porţi ocara lui Hristos. Să ieşi din sistemul lumii în care ai fost până atunci.

Bodo spunea că prietenii şi colegii lui s-au întors la credinţă înaintea lui cu şase luni. Dar au continuat să cânte muzica lumii şi să rămână în această muzică. M-am uitat pe Internet şi nu mi-a venit să cred că azi, după ce au devenit creştini, pot cânta ceea ce

cântă şi pot produce asemenea videoclipuri. (http://www.youtube.com/watch?v=nwOJkcdQNGw&feature=related). Poate unora le pot părea nevinovate atunci când le compară cu ale altora dar spiritul lumii este prezent încă în producţiile lor şi este cu atât mai înşelător cu cât acum cei ce le produc se numesc creştini. Mă gândesc cu durere câţi tineri creştini vor fi înşelaţi crezând că se poate şi aşa pe calea pocăinţei! Iron Maiden şi AC/DC fac mai puţin rău tinerilor creştini decât o trupă convertită doar cu numele.

Mai spunea Bodo că şi înainte de a deveni creştini, înainte de concertele lor, şi-au făcut o practică din a se ruga lui Dumnezeu ca să-i ajute. Dar iată strigătul apostolului Pavel pentru situaţii de felul acesta. 2 Corinteni 6:

14  “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?

15  Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?

16  Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”

17  De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.

18  Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”

La un moment dat Bodo i-a spus moderatoarei de emisiune că multe personalităţi din lume, preşedinţi, sportivi, vedete, inclusiv Michael Jackson, s-au pocăit. Reacţia ei a fost una strălucită, nu ştiu pe cine călăuzea în acele momente Duhul Sfânt. Ea a întrebat: “Nu cumva pocăinţa este o modă?”

Câtă dreptate avea! S-a ajuns azi ca să fie “haios” să te pocăieşti! Să mai schimbăm ceva în viaţă pentru că este prea multă plictiseală şi oricum nu vom avea nimic de suferit, dimpotrivă.

Cei trei au avut ocazia să spună adevărul în acele momente şi nu au spus nici un adevăr. În afara faptului că şi-au însuşit un limbaj religios, de lemn, neoprotestant, nu au spus nimic. Atunci când au fost întrebaţi ce diferenţă este între ei şi ortodocşi au spus că nici una în afara faptului că acum ei se ghidează doar după Biblie, că nu-şi fac cruce şi nu se închină la icoane! Au plecat de acolo fără să le spună celor din studio şi ţării întregi că păcatul în care trăiesc îi va duce în iad şi că Dumnezeu este mânios pe toată religia noastră şi că dacă nu ne schimbăm starea şi nu renunţăm la păcat peste toţi va veni nenorocirea. Nici vorbă de aşa ceva dar nu îi condamn prea tare pentru că se pare că nici ei nu ştiu aceasta. Dimpotrivă au pleca de acolo rostind urarea: “Multă pace şi Duh Sfânt în emisiunea ta”!

Pace şi Duh Sfânt într-o emisiune de televiziune în care păcatul este promovat?!

Domnul Isus spunea în Matei capitolul 6:

22 “ Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;

23  dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

24  Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Am înţeles mai bine acum ce înseamnă ca lumina dintr-un om să fie întuneric. Şi ce dezastru este în acest caz.

Din câte am văzut Bodo nu s-a schimbat. Spectacolul de pe scenă l-a mutat în biserică. A ţinut să facă reclamă bisericii Râul Vieţii unde este membru şi a spus: “Dragii mei care nu v-aţi pocăit, veniţi să vedeţi (la Râul Vieţii) nişte spectacole, cu cântece de închinare...”

Avea dreptate. Slujbele de închinare s-au transformat nu doar în spectacole dar chiar în circ. Numai că aceste spectacole nu îi vor duce pe oameni în cer decât într-o stare de extaz sufletesc pe care îl vor confunda cu bucuria în Duhul şi în felul acesta vor fi înşelaţi şi furaţi de cel mai mare bine care li s-ar fi putut face: adevărata cunoştinţă a lui Isus Hristos şi a stării lor de păcat şi adevărata bucurie în Duhul Sfânt.

Aşa cum am mai spus nu-l judec pe Bodo şi pe prietenii lui. Cred că sunt înşelaţi. Încerc doar să trag un semnal de alarmă care să le fie de folos. Şi nu numai lor ci tuturor celor ce au primit pocăinţa într-un mod greşit şi care trăiesc pocăinţa într-un mod lumesc.

Avem nevoie de Paul Washer şi în România. Pentru că păstorii dorm lupii au intrat în turmă şi fac prăpăd. Dumnezeu să aibă milă de România. Mă tem că în scurtă vreme va fi tot mai greu pentru cei mai mulţi să ştie care este calea adevărată a pocăinţei.

Dan Bercian


 

ACTUALITATEA în Teologie

 

Evoluţia omului firesc,

păcătos – lumesc, prin religie – la omul credincios – Duhovnicesc

 

(Mat.28:19,20) LUMEA (Rom.3:10,23)

(Jud.3:3; 1Sam.6:4; Luc.16:27,28)

(Ioan 2:45-49) RELIGIA (Rom.6:8-14)

(1Pet.2:2) (ne referim la creştini) (Rom.6.:22,23)

(Mat.16:13-16) BISERICA (Rom.8:1:8)

(Rom.8:12-15)

bolul lumii, al neamurilor, cele 5 continente ieşite din apele potopului împreună cu sufletele salvate în număr de 8 (1Pet.3:20; Gz.9:1, 18,19; Gz.10:32 ; 2Pet.2:5). Cei 5 domnitori 1Ios.13:3, Ios.16:10 şi Jud.3:1-6. Reactualizaţi la prezent cei 5 au devenit ideologii noi, ca: 1) Umaniştii; 2) Iluminiştii; 3) Masonii; 4) Comuniştii; 5) Age-niştii – în locul celor din Gaza, Asdod, Ascalon, Gat şi Ecron cu scopul încercării credinţei lor (Iosua13:3 şi Judecători 3:1-6); este vorba de cei Născuţi din nou în Hristos (Galateni 5:6 şi 6:12)(Luc.2:21 şi 1:59; Gz.17:12).

„Creşteţi şi înmulţiţi-vă pe tot pământul, şi fac un legământ cu voi”, (Gz.9:7-9; 10:1-32).

Cartea Cărţilor - Biblia ne arată rostul şi scopul omului pe pământ, în lume: părtăşia lui cu Creatorul, astfel omul nu ştie de ce a venit în lume şi de ce pleacă. Este scris: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată şi după aceea vine judecata” Ev.9:27.

Prin neascultare, omul s-a despărţit de Cel care I-a dat

Simbolul religiei, al Legii, cele zece porunci. Steaua lui Iacov - Israel şi a lui David, Rege şi Împărat, cârmuind cu TOIAG..., ca stăpânitor al neamurilor (Geneza 24:17-19; Zaharia 14:9; Psalm 2), prin fiul făgăduit lui David în 2 Samuel 7:8-16. Numărul 6 (şase) – omul creat în a şasea zi, salvarea lui prin CREDINŢA, dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1:3). Mai departe, Cartea Cărţilor ne arată o lume nouă prin cei trei fii ai lui Noe; ei se deosebesc în trei structuri sufleteşti. Noe, tatăl lor după trezirea din beţie, bleastemă pe Canaan să fie robul fraţilor lui; pe Sem îl binecuvântează, iar pe Iafet să fie lărgit, dar să locuiască în corturile lui Sem. Despre Canaan, fiul lui Ham (pârâtorul), sortindu-l să fie rob fraţilor lui. Aceasta este o profeţie care va ţine un timp, până la venirea Lui Mesia – Iisus – Paracletul – Mântuitorul (Geneza 9:1-29; Evrei 9:28). Neascultarea revine sub altă formă; cel rău nu se lasă biruit, prin mândria

Simbolul mântuirii celor cereşti, tăiaţi împrejur, în inimă, în noul legământ, aleşi dintre cei chemaţi din lume.

Strânşi în acelaşi loc în ziua întâia = a opta, pentru frângerea pâinii în legământul cel nou (Matei 26:28,29), „Acolo” (Deutoronom 12:4-26; Matei 18:20; Psalmul 50:5; Faptele Apostolilor 2:1,42,46).

Acesta formează trupul lui Hristos nevăzut (1Corinteni 12:13,14; Efeseni 1:22,23; 2:10-12; 3:3-6; Filipeni 3:20; Matei 18:20). Acesta este Ierusalimul Ceresc arătat în Apocalipsa 21:16,17 – cubul, care are lungimea egală cu lăţimea şi înălţimea, având 1200 de stadii, iar grosimea zidului de 144 de coţi = 12X12 (Apocalipsa 7 şi 14 completat cu Apocalipsa 20:4a; 21:1-3). Cortul, Hristos este cuvântului lui Dumnezeu, făcut trup conform Ioan 1:14 pentru noi făcându-Se: Înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare conform 1Corinteni 1:30. Un fel de pârgă a făpturilor Sale sunt cei

 

 

 

viaţa, aceasta este moartea spirituală; „...îţi merge numele că trăieşti dar eşti mort” (Ap.3:1 şi Efs.2:1-3). Neascultarea se mai manifestă în viaţa noastră prin Gândirea ce o avem: „Gândeşti ceea ce eşti!” Religiosul Pavel şi-a schimbat gândirea în prezenţa lui Iisus conform Faptele Apostolilor capitolele 9, 22 şi 26, şi ne îndeamnă pe noi cei din lume: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ...” zice Pavel în Col.3:1-17. Dumnezeu ne cunoaşte! (Ier.12:3 şi Ps.139). El Domul vrea să ne schimbăm gândul zicând: „Ascultaţi-Mă..., Luaţi aminte... Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”

(Is.55); El face legământ nou cu cei de după potop, căci pământul cu tot ce era pe el a fost blestemat şi a pierit (Gen.3:17 şi 6:5-7). Iar la ieşirea lui Noe şi ai lui din Arca salvată, Noe face un ALTAR, Domnul I-a primit ruga şi a zis: „Nu voi mai blestema pământul” (Gen.8 : 15-22), „...toată lumea zace în cel rău” (1Ioan5:19).

„Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea TATĂLUI

nu este în el.” (1Ioan:2:15).

„Lumea şi pofta ei trece; dar cine face VOIA LUI DUMNEZEU, rămâne în veac.” (1Ioan2:16,17).

Cauza: „Poporul acesta piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa,

de a STĂPÂNI prin om, nu numai Pământul, ci şi cerul, urmează coşmarul, Turnul Babel (Geneza 11).

În capitolul Geneza 11:10-32, ne sunt arătaţi pe larg urmaşii lui Sem care a fost binecuvântat de Noe, şi de Dumnezeul cel Viu al lui Sem (Geneza 9:26), din care se nasc: Avraham – Isac – Iacov (Israel) din care vor ieşi cele 12 triburi, între care LEVI; el va fi tribul lui Aron şi Moise ca profeţi şi preoţi; Cortul întâlnirii, legea cu bagajul religios al Vechiului Testament. Solomon face Templul firesc al religiei conform 1Cronici 22:2-13, care nu a putut aduce decât umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10:1) a Celui ce avea să vină. Fiul lui David, Iisus, cel Spiritual, conform Ioan 2:18,19; 2Samuel 7:12,13, proorocit ca TEMPLU VIU – trupul lui Hristos sau Casa Numelui Său format din pietre vii (1Petru 2:4-10; Evrei 3:1-19; 8:1-13). Aceasta ni s-a descoperit prin Pavel în 1Corinteni 3:16; 2Corinteni 6:16. „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne!” N-am proorocit noi în Numele Tău?... Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut” ” (Matei 7:21-24). Să nu-L cunoaştem pe Domnul IISUS HRISTOS în felul lumii, ci din Sfintele

cei născuţi ca Pârga, conform Iacov 1:18, adică născuţi din nou prin cuvânt, care rămâne în veac (1Petru 1:22,23).

„Ei sunt sămânţa de urmaşi după jertfa Domnului Iisus, rod al muncii sufletului Său, aduşi într-o stare după voia lui Dumnezeu.” (Isaia 53:10,11). Când Iisus zice: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19), El vorbeşte de moartea şi Învierea Sa a treia zi. Această înviere este valabilă pentru toţi oamenii, căci toţi trebuie să moară : „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de SLAVA lui Dumnezeu” (Romani 3:23; 6:23; 8:11b).

Slava lui Dumnezeu este prezenţa Sa în TEMPUL SĂU, care este NĂDEJDEA CREŞTINULUI cum zice Pavel: „HRISTOS ÎN VOI, NĂDEJDEA SLAVEI” (Coloseni 1:27b). Această nădejde o căpătăm CREZÂND în moartea şi învierea SA, ca Miel al lui Dumnezeu şi Fiu al Său, arvuniţi cu Duhul Sfânt, pentru a fi ai lui (Psalm 2; Ioan 6:47; Romani 8:9). „Hristos în voi...” e simbioza dintre Creator şi creatura SA, făcută simultan la moartea Sa pe cruce, dându-Şi duhul. Tatăl a despicat perdeaua despărţitoare a altarului – Sfânta Sfintelor – a Templului dovedind „simbioza”: „Eu şi Tatăl UNA suntem”, devenind şi noi UNA în Hristos conform Galateni 3:20; Coloseni 1: 21, 22 şi Evrei

 

 

 

şi eu te voi lepăda, ...voi uita şi Eu de copii tăi!” (Osea 6:3).

Apoi va zice celor de la Stânga, (neascultătorilor): „Duceţi-vă de la MINE blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui.” (Mat.25:31-46).

Această pedeapsă a diavolului ne este arătată în Apocalipsa 20:7-15 de către evanghelistul Ioan .

Dar înainte de acest sfârşit al lui Satan , când el va fi eliberat, la sfârşitul celor 1000 de ani, scos din temniţă ca să înşele Neamurile, prin Gog şi Magog, adunaţi pentru războiul contra Israiliţilor: „Ei s-au suit pe faţa pământului, au înconjurat tabăra sfinţilor cei care începuseră să creadă în perioada celor 1000 de ani; dar din cer s-a coborât un foc care I-a mistuit.” (Ap.20:7-9). Acest pasaj Îi confirmă şi spusele Domnului arătat mai sus în Matei 25:31-46 după care ni se arată: „Şi diavolul care îi înşela a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă unde este fiara (Anticrist) şi proorocul mincinos (biserica apostată). Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

STEAUA CU 5 COLŢURI ÎNTREGITĂ:

După moartea lui Iosua – prototip al Domnului Iisus – a mai rămas de cucerit o parte din ţara Canaan, ocupată de filistenii ce aveau de căpetenii 5 cetăţi cu 5 domnitori: Gaza, Asdod, Ascalon, Ecron şi Gat (Ios.13:1-3).

Scripturi, conform 2Corinteni5:16,17; Ioan 5:39. „Să nu ne lăudăm cu ce este la înfăţişare – în forme exterioare, ci cu ce este în inimă” (2Corinteni 5:12). Domnul ne cere inima: „Fiule, dă-Mi inima ta, să găsească plăcere ochii tăi în Căile Mele ” (Proverbe 23:26).

Religia este forma exterioară a lucrurilor spirituale, ochii noştri privesc în afară aşa cum priveau şi evreii la legile lui Moise, înscrise pe cele două pietre. Şi neamurile (grecii) erau religioşi, construindu-şi zeii în afară conform Faptele Apostolilor 17:22-34.

În religie, omul (lumesc) este şi rămâne sub dependenţa unui grup de oameni, (lideri), în doctrina lor. Porunca sfântului Apostol Pavel este: „Nu vă mai faceţi robi oamenilor.” (1Corinteni 7:23).

În primul caz ne subordonăm oamenilor; IL cunoaştem pe Hristos în felul lumii, (2Corinteni5:16), rămânând copii şi nematuri (Galateni 4:17; Iacov 1:26,27; Evrei 5:13,14 comparat cu Efeseni 4: 12,15 şi Marcu capitolul 7).

Acestea fiind învăţăturile Nicolaiţilor pe care Domnul le urăşte, rămânând în ele (Apocalipsa 2:6,15).

Ioan în epistola sa zice: „Toată lumea zace în cel rău.” 1Ioan5:19. Iisus Hristos s-a dat morţii ca să ne smulgă din acest veac rău (Galateni 1:4) şi ne întreabă: „Cum puteţi crede voi care căutaţi slava lumii?” (Ioan 5:40-44).

10:19-22 comparat cu 2Corinteni 3:16-18.

Ne-am recăpătat treptat slava pierdută pe care ne-o arată clar, Ezechel răpit de duhul, care vede SLAVA intrând în TEMPLU – CASA lui Dumnezeu care suntem noi conform Romani 12:4,5; Ezechel 43:4; Ioan 2:19; Evrei 3:6; Romani 8:9.

Petru, ca şi Sfântul Ştefan, arată evreilor şi nouă, că Dumnezeu nu locuieşte în TEMPLE făcute de mâini omeneşti conform Faptele Apostolilor 7:47; 2Samuel 7:4-16. Ajungem la această stare intrând prin ea, în odihna finală (Evrei 4:1-11) pe şase trepte (cei şase mii de ani) arătate în Ezechel 8:4; 9:3; 10:4; 11:19; 11:23; 43:4 şi a şaptea zi adevăratul sabat final în Ezechel 46:1, pe care deocamdată îl primim pe pământ în momentul pocăinţei şi naşterii din nou, ea fiind arvuna făgăduită în 2Corinteni 1:22; 5:5; Efeseni 1:14. Pentru Sabatul final trebuie să urcăm aceste şase trepte arătate de Ezechel, pentru fiecare treaptă câte o mie de ani, până intrăm în odihna finală din Ezechel 46:1, care este Templul cel nou al trupului Său (Biserica Sa) noua creaţie sau Macro cosmosul înnoit -ETERNITATEA. Microcosmosul final îl arată Sfântul Apostol Pavel în 1Corinteni 3:16,17; Efeseni 4:12,13 şi Romani 8:9; Efeseni 5:32.

Primul Sabat a fost pângărit de neascultarea lui Adam şi Eva,

Aviţii au fost vechii locuitori ai Palestinei, nimiciţi de caftoriţii pe care i-au nimicit filistenii (Deut.2:23; Gz.10:14). Ei au rămas până azi în Israel. Omul/lumea, este şi rămâne dependentă de EUL SĂU – MÂNDRIA (Geneza 6:1-3) ce îl stăpâneşte conform TURNUL BABEL (Gz.11).

Mândria şi egoismul, sunt păcate ce pun un zid de despărţire între oameni şi Dumnezeu (Is.59:1-16).

Acestea, fac parte din firescul şi pământescul cărnii noastre biologice, adică a păcatului în care trăim până ce vom muri, stare ce trebuie depăşită prin credinţa care duce la credinţă (Rom. 1:17; Efs.2:1).

Cei din lume au lipsă un singur lucru: „un unghi” ca să aibă şase unghiuri, să devină religioşi, iar ca să ajungă mădulare ale bisericii îi lipsesc „trei unghiuri” ca să facă opt unghiuri. În primul caz, este ceea ce îi lipsea tânărului bogat „un singur lucru” îi spune Domnul tânărului; iar în cazul al doilea îi lipsesc trei unghiuri omului firesc, adică: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca să completeze 8 unghiuri. Cifra opt, scrisă opt culcat „oo” , semnul infinitului, dincolo de ceea ce se vede. Definiţia credinţei ne-o spune Pavel: „Credinţa este o încredere neclintită, o puternică încredinţare în lucrurile sperate, care nu se văd.” (Ev.11:3) Şi fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Învierea lui Iisus Hristos pentru aceşti oameni e un basm frumos, ei zic: Hristos a înviat! Dar nu cred în această înviere a Sa, rămânând în preconcepţia lor. Religioşilor li se cere să se conformeze cuvântului spus de Petru: „...să uniţi credinţa voastră cu fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, dragostea de oameni.” (2Petru 1:5-10). În dialogul Domnului Iisus cu femeia Samariteancă, ea întrebându-L, să se închine pe muntele Gherizim sau la Ierusalim, El spune: „Femeie”, nici pe munte nici la Ierusalim nu trebuie să vă închinaţi, ci închinătorii adevăraţi se vor închina în duh şi în adevăr (Ioan4:21-24), astfel de închinători îi sunt plăcuţi Tatălui ceresc, chemându-i de la Moise la El (Galateni 3:10-14). Acestea sunt recomandări pentru cei ce vor forma Biserica vie = Trupul lui Hristos (Efeseni 2:11-22). Trebuie să lepădăm lucrările începătoare, pentru a le primi pe cele spirituale conform Iacov 1:21-27; Evrei 6:1.

Sunt multe religii în lume, chiar creştine, poetul zice: „Şi nu e întrebare frate, cu care ceată te-ai suit, dacă ai putut ajunge acolo, eşti mântuit, eşti mântuit.” Cuvântul „acolo”, este adresat grupului care formează Biserica vie, căci Iisus a zis: „acolo unde sunt

Fiind cauza neodihnei lui Dumnezeu (Ioan 5:17) care arată „Tatăl Meu lucrează, (zice Iisus) până acum; şi Eu de asemenea lucrez.” Tatăl dă Fiului toată puterea şi judecata şi zice: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis.” (Ioan 5:20-26), Tatăl hotărând o altă Zi, în David = Iisus Hristos (Evrei 4:7). Acesta este Templul cel viu, Casa lui Dumnezeu ce a fost profeţită lui David, când el va fi în mormânt cu părinţii săi (2Samuel7:12-16), iar Sfântul Apostol Pavel o arată în Romani 12:1-5. Acest moment al noului Templu care sunt mădularele Trupului Său – cei duhovniceşti – spre deosebire de templul material, văzut, construit de Solomon când David trăia şi a contribuit la înfrumuseţarea lui (1Conici 22:1-12). Diferenţa între cele două este: că cel dintâi este veşnic, iar al doilea e trecător. În acest trup al lui Hristos – Biserica – cei care Îl recunosc ca Unsul, Mesia, pot primi Duhul Sfânt, mărturisind ca şi Petru că El este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu, aşa cum a zis Petru în Matei 16:13-18, ei primind Duhul Sfânt, conform Romani 8:9,14-17; unindu-se duhul nostru cu Duhul Sfânt, formând o Simbioză de nedespărţit (Coloseni 1:27b) (1Corinteni 3:16-23; 6:15-20). Astfel proslăvind pe Hristos în trupul şi duhul nostru (1Corinteni 6:17) şi: „Nu-L mai cunoaştem pe Hristos în

Dacă cineva rămâne în starea lui firească, fără a primi credinţa în Iisus Hristos, singurul Mijlocitor şi apărător, va fi condamnat la judecată (Fap.4:12; Ioan5:24; 1Tim.2:5,6; Mat.25:41; Ap.20:11-15) căci nu L-au primit pe Acela ce are toată puterea de judecător, El fiind totodată Apărător, Paraclet (1Ioan2:1; Ioan5:24-25; 1Tim.2:5,6; Matei28:18-20).

Această grupă, „lumea”, care zace în cel rău, este să zic aşa: pepiniera grupei a doua, pentru ca Iisus a venit în lume să mântuiască ce era pierdut (1Timotei1:15). Să-I răscumpere (Fapte4:12; 1Ioan5:19,20; Efeseni 1:7).

Primul om salvat fiind Adam şi Eva, pentru care Tatăl a sacrificat un „miel”, ca să îi îmbrace, şi „Mielul” era HRISTOS (Geneza3:21; Galateni3:27; Romani13:14; Apocalipsa13:3; Efeseni4:24; Ioan1:29).

Această rubrică a omului firesc, ce formează LUMEA păcătoasă, se datorează neascultării lui Adam, iar prin Cain, păcatul a luat prilejul dezvoltându-se, şi prin el, s-a ajuns la crima fratricidă, prin omorârea lui Abel. Dumnezeu, în locul lui Abel, a dat Evei un alt fiu, pe nume Set, nume ce înseamnă înlocuit. Lui Set i se naşte un fiu căruia îi pune numele ENOS, când Scriptura arată, că atunci oamenii au început să cheme Numele Domnului, trecând de la Adam 235 de ani, formându-se o altă

adunaţi doi sau trei în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”, doar să ne învoim (Matei 18:20; Deutoronom 12:4-28; Faptele Apostolilor 2:42,46). Sfântul Petru întăreşte zicând: după harul nespus de felurit al lui Dumnezeu 1Petru4:10. Cei care refuză învăţătura recomandată de Hristos, rămân în lumea religioasă (Ioan5:39), cei care cercetează Scriptura au venit la Hristos (Coloseni1:27) şi L-au însuşit, ei sunt făpturi noi, născuţi din nou, din cuvântul adevărului (2Corinteni 5:16-18; Ioan 1:18; 1Petru 1:23; Ioan 3:3-6). Religia este mai veche, este ca vinul vechi care este pus în burduf vechi, statică, credinţa este ca vinul cel nou pus în burdufuri noi. Punând vinul nou în burdufuri vechi, va face să se spargă burduful, căci vinul (cuvântul) lucrează, şi burduful se sparge şi se prăpădesc amândouă conform Luca 5:37,38. Vinul nou în vase noi. Se fac omogene.

Aceştia la judecata de apoi vor fi în situaţia celor de la Apocalipsa 20:4b, partea a doua a versetului, partea întâi este pentru cei care s-au conformat învăţăturii din Matei 19:27-29; 25:10; Apocalipsa 20:4a. Explicaţii ne se dau de Hristos în pilda Fecioarelor Înţelepte din Matei 25:9,10 şi Apocalipsa 3:10. Aceştia nu vin la judecată şi au trecut din moarte le viaţă. Ei sunt arătaţi în Ioan 5:24 şi 1Tesaloniceni 4:13-17. Cele neînţelepte vor

felul lumii, chiar dacă L-am cunoscut aşa, acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2Corinteni 5:16,17).

Acum suntem o făptură nouă, ca şi Pavel care zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:19,20) şi „...Hristos în voi nădejdea slavei” (Coloseni 1:27b). Aceştia au obligaţia de a trăi frumos, ca o pildă vie pentru lume, ca şi pentru cei ce se laudă că au o religie Creştină, (Tit capitolul 2); ei au siguranţa şi puterea Duhului Sfânt care L-a înviat pe Hristos, pe Pavel şi ne va învia şi pe noi trăind ca El; urmând, ca noi să înviem şi pentru răpire şi veşnicia toată (Romani 8:11; Efeseni 2:1,2; 1Corinteni 15:50-58). Această încredinţare nu se moşteneşte, ea se primeşte, dacă este dorită şi cerută, căci Dumnezeu, celui sincer o dă cu mână largă. Spre deosebire de religie, indiferent cum s-ar numi ea, care se poate moşteni sau coopta pentru ea. Acestora Domnul le atrage atenţia să „VEGHEZE” să se „SILESCĂ” şi să „ÎNTREBUINŢEZE SCRIPTURILE”, ca să nu-şi piardă credinţa ci fortificând-o conform Matei 24:31-44; Luca 21:25-36; Faptele Apostolilor 2:42 şi Evrei 5:14. Această credinţă dată sfinţilor odată pentru totdeauna este UNICĂ dată de Duhul Sfânt celor sinceri, ea este de acelaşi preţ cu a Apostolilor, zice scriptura conform (Faptele Apostolilor

semiţie, DIFERITĂ de a lui Cain, numită fiii lui Dumnezeu. Păcatul, a continuat prin încuscrirea fiilor lui Dumnezeu cu fetele Cainite, fapt ce a determinat pe Dumnezeu să-i văduvească pe fiii Lui de prezenţa Duhului Sfânt, ce locuia în ei (Gen.4:17-26 şi 6:1-3). Prin sincretism (amestec), păcatul s-a generalizat mâhnind pe Dumnezeu, El hotărând să şteargă de pe pământ lumea, omul pe care l-a făcut, zicând: „Îmi pare rău de omul pe care L-am făcut” (Geneza6:7). După această hotărâre, Dumnezeu alege pe Noe din această lume, numele lui însemnând Mângâiere, prin care ordona potopul, salvându-l pe Noe şi familia sa, în număr de opt suflete (Geneza.7:8-12 şi capitolele 8 şi 9). Cei trei fii ai Noe: Sem, Iafet şi Ham sunt cei care au populat pământul până azi… (Geneza9:18, 19; 10:31,32).

Prin enunţul Evangheliei şi primirea prin credinţă a Fiului lui Dumnezeu, se pot face transferuri în celelalte două grupe, şi anume, Religia şi Biserica.

Excepţia o face Domnul cu tâlharul din dreapta crucii Sale, care-L mărturiseşte celui din stânga; el sare peste religie căci Domnul zice: „Chiar azi vei fi cu mine în rai!” Tâlharul nu a mai avut nevoie de pregătire religioasă, a trecut prin Cuvânt (Duhul Sfânt), la mărturisirea Celui ce avea Puterea să-l mântuiască pe el,

zice: „Doamne, Doamne!” Acestora El le va zice: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” (Matei 25:11,12). Idem şi în predica de pe munte (Matei 7:21-23).

Spre deosebire de cei de la stânga, de cei ce rămân în lume, la judecata viitoare, le va zice mai grav: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41-46). Din această grupă a lumii, unii se desprind să vină la El, la invitaţia Sa (Matei 11:28-30 şi Evrei 13:13). Din prima grupă a lumii se desprind spre El, căutându-L, ea fiind pepiniera grupei lumii religioase, care la rândul ei va fi pepiniera Bisericii, a celor ce L-au primit pe El în inimă, dându-i slavă în duh (Coloseni 1:27b; Ioan 4:23,24). Aceştia sunt cei trimişi în lume, şi-n lumea religioasă, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor (Matei 28:19; 10:16), fiind cei înţelepţi, ca fecioarele înţelepte, care au dat dreptate lui Dumnezeu (Matei 25:10; Luca 7:35).

Din această grupă a Religiei – prin primirea Duhului Sfânt, se ajunge la Biserică conform Fapte19:1-3, ea este Trupul Său. În timpul vieţii Domnul a trimis ucenicii la oile pierdute ale casei lui Israel. Atunci a suflat peste ei un duh de putere ca să scoată duhurile necurate Matei 10 şi Luca 10, „nu în ei”, cum vor primi Duhul mai târziu conform Matei 19:20 şi Faptele

4:1-12 şi 2Petru 1:1 şi Iuda 3). Acesta este credinţa care duce la credinţa supremă (Romani 1:17), prin lărgirea inimii (2Corinteni 6:11-13), nu prin strâmtorarea ei; credinţa aceasta are patru dimensiuni, (şi nu trei) cum au cele pământeşti. Această credinţă fiind cerească pentru cei cereşti (Efeseni 5:18 şi Filipeni 3:20; Luca 5:37-39). Credinciosul în progresul său lucrează, ca şi vinul cel nou, care trebuie să fie pus în burdufuri noi pentru a se păstra amândouă; cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi, prin această SIMBIAZĂ arătată mai sus (1Corinteni 6:17-20; 6:1-11 comparat cu Luca 5:37-39; Efeseni 5:30-33). A zecea zi după înălţarea Domnului la cer, conform promisiunii Sale de a nu părăsi Ierusalimul, în întâia zi a săptămânii, fiind adunaţi toţi la un loc, s-a împlinit făgăduinţa pogorându-Se Duhul Sfânt (Fapte1:8; 2:1) şi avem exemple ulterior prin Iisus care ne-a dat această făgăduinţă: cuvântul ACOLO (Deutoronom 12:4-12; Matei 18:20; Psalmul 50:5; Faptele Apostolilor 1:5-8; 9:17; Romani 5:5,6). Pentru lămurirea acestei grupe, a Bisericii, vezi pagina zecea din lucrarea cu Dispensaţiuni sau legăminte, care arată desăvârşirea planului de mântuire prin cele opt legăminte şi şapte epoci sau dispensaţiuni (grafic).


 

ca şi pe cel din stânga sa, prin mărturisirea Domului (Luca 23:33,39-43; 22:37; Marcu 15:27,28,32; Matei 27:38,44; Ioan 19:18).

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Pavel, care era religios, trebuind să facă şi botezul Creştin (Faptele Apostolilor9:17,18).

Samariteanca n-a mai făcut botezul, dar a mărturisit, fiind botezată prin cuvântul şi întâlnirea personală cu Iisus.

Avem nevoie prin Evanghelie, să auzim şi să credem spusele Domnului: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Matei 4:17; 3:11. Acest lucru se face fiecăruia care frecventează o Adunare creştină.

Apostolilor 2, când Biserica a luat fiinţă. Evanghelistul Ioan ne arată că după înviere, El le spune ucenicilor: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:21-23). Îndoiala religioşilor, exemplul fiind Nicodim, în Ioan 3:13, zicând: „Cum se poate face aşa ceva?” (să se nască din nou). Nu tot aşa a fost cu Pavel care L-a crezut pe Domnul, şi s-a dus pe uliţa „Dreaptă”, unde L-a trimis El (Faptele Apostolilor 9:1-22), pentru a fi bine întemeiat în cuvânt, şi având certitudinea CREDINŢEI, ca şi samariteanca (1Petru 1:22,23; Iuda 3; Iacov 3:14-18; Romani 4:9:25; Matei 4:19,22; Psalm 51:1-13).

„Acolo unde sunt doi sau trei Sunt şi Eu”; în Deutoronom 12:1-14 comparat cu Matei 18:20.

„Acolo să fiţi şi voi ...” (Ioan 14:3). „Din doi a făcut unul” (Efeseni 2:14). „Taina aceasta este mare, vorbind despre Hristos şi Biserica Sa” (Efeseni 5:26-32).

 


Concluzie

Această putere a Duhului Sfânt ne determină a lua hotărârea să-L căutăm, iar El, IISUS, se va lăsa găsit căci pentru asta a venit. Voia noastră, prin duhul nostru, înduplecat de Duhul Sfânt a-L căuta şi a-L cunoaşte, merg împreună (Romani 8:15,16; Ieremia 29:13,14 comparat cu Deutoromon 4:27-31; 6:4-9; Iosua 2:5-9). Cunoaşterea Lui va merge progresând prin cercetarea Scripturilor arătat de Dumnezeu, conform Ioan 5:39. Chiar din grupa întâia arătată prin steluţa cu cinci colţuri a lumii păcătoase, căci toţi suntem născuţi aşa, conform Scripturilor din (Psalm 51:5; Romani 3:10-12, 23), căci pentru aceştia a venit Iisus şi a suferit pentru mântuire, să nu piară în păcatul lor conform Ioan 3:16. Iar voia noastră se subordonează şi ascultă Cuvântul Său în care stă scris: „Dacă VREA CINEVA să facă VOIA LUI, va ajunge să CUNOASCĂ dacă învăţătura Mea este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17), criticându-ne (Ioan 8:43) cauza (Ioan 5:42-47). Voia noastră se va confunda cu a Fiului lui Dumnezeu, care a făcut VOIA Tatălui pentru salvarea tuturor păcătoşilor conform Ioan 5:17-30; Matei 18:11. Trecerea de la grupa lumii o face Duhul Sfânt în noi (cum am arătat mai sus în grupa religiei) din care tot prin Duhul Sfânt în părtăşie frăţească, vom trece în grupa Bisericii, a Trupului Său, aceasta prin chemarea lăuntrică a fiecărui copil al lui Dumnezeu care creşte prin aceasta la statura de om mare conform Efeseni 5:10-25, iar ca o mustrare, Pavel mustră pe Evreii trecuţi la creştinism şi care au rămas prunci, la cele începătoare conform Evrei 5:9-14, trecând prin faza de la Ioan 1:9,12-14, rămaşi la Galateni 4:1...

Deosebirea dintre cei chemaţi şi cei aleşi ne-o arată Domnul Iisus în „Pilda nunţii fiului de Împărat” (Matei 22:14) şi „Pilda lucrătorilor viei” (Matei 20:1-16). După ajungerea în grupa a treia, a Bisericii, sufletul credincios nestatornic în dragoste va putea cădea din nou în întâia, lumească, sau a doua, a formalismului bisericesc (formal) şi aceasta datorită nevegherii, nesilinţei (Faptele Apostolilor 2:12) neîntrebuinţării cuvântului şi părtăşiei aceasta numindu-se APOSTAZIE, având exemple în Scriptură pe Dima şi Alexandru Căldăraru, iar în epoca primară pe Iulian Apostatlul, Împărat Roman, nepotul lui Constantin cel Mare. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte...” (Matei 5:19b), arătat în predica de pe munte din Matei capitolele de la 5-7. Această mare dragoste se pierde prin neîntrebuinţarea arătată mai sus, iar sufletul decade mai rău decât a fost începutul cunoaşterii cuvântului, care zice: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele şi cine le păzeşte, acela Mă iubeşte, şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu EL” (Ioan 14:15-17, 20,21, 23-31). „Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele”, versetul 24; Efeseni 2:13-22 comparat cu Evrei 10:14,23 , rătăcesc prin lume Matei 22:29. Aceasta este unirea sufletului păcătos cu Salvatorul său – Mântuitorul (SIMBIOZA) (Romani 8:9,16; Ioan 15:5).

 

 

„EU VIN CURÂND!”

 

Împărăţia de o mie de ani care este ziua a şaptea, iar o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi, conform proorociei din Psalmul 90:4 şi 2Petru 3:8. Această zi se confundă cu ziua a treia, zi care este mileniul trei, când Domnul Iisus face afirmaţia că va isprăvi, conform Luca 13:31-33. În Apocalipsa capitolul 20 se face o recapitulare, o concluzie la ce se pregăteşte în perioada lui Anticrist; căruia cele două fiare – Balaurul şi Proorocul Mincinos care-i pregăteşte terenul de a guverna cu teroare împotriva acelora care nu i se vor supune şi închina lui, omorându-i, arătat în Apocalipsa capitolul 13:12-18, prin care ne înştiinţează, ca şi în Apocalipsa 11:27 prin avertizarea celor doi măslini conform Apocalipsa 11:2-11, ei fiind martirii pe care Anticrist îi omoară, dar pe care Domnul îi înviază (Apocalipsa 20:4). Capitolele 1-3 ale cărţii Apocalipsa ne arată starea de evoluţie a grupurilor formate ca adunări în Ierusalim, în Cezareea, în Antiohia şi până la marginile pământului pentru evanghelizarea Iudeilor şi a neamurilor (Matei 28:19) dintre care Iisus Hristos îşi va alege Biserica Sa. Ultima adunare, Laodiceea ne-o arată ca: cea mai neduhovnicească unde spiritul omului guverna, pe Iisus ţinându-L la uşă, marginalizat (Apocalipsa 3:20). Starea acestei adunări arătată în Apocalipsa 3:14-22 care era foarte rea, va fi aruncată, versetul 16. Prin descoperirea făcută de Duhul Sfânt lui Ioan, robul Domnului în Apocalipsa 1:1-8, îi fericeşte pe toţi cei care le vor citi şi vor asculta cuvintele acestei proorociri şi păzesc lucrurile arătate în ea, fiind adresate celor şapte adunări: de la cea primară Efes, până la a şaptea cea din Laodiceea, lăudând şi mustrând starea lor de trăire, în perioada dispensaţiunii – epocii – arătate cronologic mai jos. În Apocalipsa 1:19 îngerul îi spune lui Ioan: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, care sunt şi cele care o să fie după ele”. Iată deci cronologia. În Apocalipsa 1:11 spune: „Eu sunt Alfa şi Omega; începutul şi sfârşitul.” Timpul vremii sfârşitului începe cu venirea Sa („Eu vin curând”). Această revenire a Sa, va fi să judece, prima venire fiind să mântuiască, El face afirmaţia: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, CEL VIU. Am fost mort şi iată că sunt viu.” (Apocalipsa 1:17b,18,20) după cum urmează:

Taina celor şapte adunări:

1) Adunarea din EFES – Primară între anii 30-100. Ea fiind dragostea dintâi – pierdută.

2) Adunarea din SMIRNA –Martiră (sub zece împăraţi romani), anii 100 -313 până la Constantin cel Mare.

3) Adunarea din PERGAM – Religie de stat. Sub Constantin cel Mare, anii 313 – 600.

4) Adunarea din TIATIRA – Evul Mediu – catolic – universal, anii 600 – 1517.

5) Adunarea din SARDES – Reforma lui Luther şi Calvin, anii 1517 – 1648.

6) Adunarea din FILADELFIA – Marea trezire în scripturi – protestant şi neoprotestant anii 1649 – 1900.

7) Adunarea din LAODICEEA – căderea credinţei. El este ţinut la uşă, o formă de evlavie, anii 1900 – până la RĂPIREA celor credincioşi şi veghetori.

Cei ce s-au îmbogăţit (Apocalipsa 3:17) şi n-au vegheat, ne sunt arătaţi în 2 Timotei 3:5 şi 2Tesaloniceni 2:1-12 ca timp; cei răpiţi 2Timotei 2:19 şi Romani 8:9; 2Tesaloniceni 2:13-17.

Cei ce au vegheat sunt cei din pilda celor 10 fecioare Matei 25:10, cei ce n-au vegheat în Matei 25:11,12; iar pe cei îndărădnici şi badjocoritori arătaţi în Matei 25:41.

Aceste trei stări ale creştinilor se regăsesc în fii lui Noe, care au populat pământul după potop, conform Geneza 10:32, ei fiind Sem, Iafet şi Ham – tatăl lui Canaan. Primii doi au fost

binecuvântaţi, al treilea şi fiul său Canaan fiind blestemaţi ca robi ai celor doi care vor locui împreună: Iafet în corturile lui Sem. Şi aceasta datorită comportării de respect şi de nerespect a celui din urmă (Geneza 9:25,26b).

Avem însă un har deosebit în Hristos. De cercetat la pagina a zecea steaua cu cele opt legăminte şi optdispensaţiuni – epoci, a planului de mântuire prin Răscumpărătorul trimis lumii pierdute conform Harului 1Corinteni 6:11,20; 7:23.

Vor fi răscumpăraţi, salvaţi aceia care-L va cerceta şi asculta.

P.S.

Referitor la toţi cei care se vor înfăţişa la judecata scaunului lui Hristos, pentru a fi răsplătiţi pentru binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2Corinteni 5:10 şi Romani 14:10). Aceştia „toţi” includ pe toţi cei răpiţi la cer care au trupurile schimbate la răpire după care vor primi răsplătirea faptelor ce le-au făcut când trăiau în trupul neschimbat. Este necesar şi bine la citirea Scripturii să cunoaştem timpul, locul şi către cine se vorbeşte în context în acţiunea vorbirii; astfel ne încurcăm în gândire, nu avem claritate. Cartea Apocalipsa lui Ioan este foarte greu de priceput, datorită faptului că acţiunile descrise sunt tainice, de aceea să fie citită cu rugăciune şi luare aminte la cele ce se scriu după cele şapte atenţionări a cuvintelor „după aceea” după cum sunt arătate în: Apocalipsa 4:1 – 7:1 – 7:9 – 15:5 – 18:1 – 19:1 – 20:3b. De la capitolul 1 până la 4:1 primul „după aceea” acţiunea se petrece pe pământ; după aceea se arată lui Ioan totul din cer, căci i se spune: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” capitolul 4:1b, urmând istoria până la capitolul 20:4b, după care urmează concluzia celor arătate şi sfârşitul, apoi capitolul 21 şi 22.

Referitor la timpul, locul şi către cine vorbeşte cuvântul vedem în Luca 21:28 scris: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele pentru că izbăvirea voastră se apropie”. Îndemnul la veghere se adresează întregii creştinătăţi, fiind ca timp începutul venirii Domnului pe nor pentru răpire şi semnele din versetele 25,26. Apoi anticipa norul alb pe care şedea El (Apocalipsa 14:14; Matei 24:30 şi Luca 21:27) beneficiind de răpire doar cei arătaţi în Romani 8:19,23; Filipeni 3:21, cei vii, aleşi, cei morţi în Domnul Apocalipsa 14:12,13 conform 1Tesaloniceni 4:13-17. Cei care nu au fost răpiţi rămân a suporta cele din Apocalipsa 14:15-20, urmând al patrulea „după aceea” capitolul 15:5 şi următorii până la Apocalipsa 20:11-15, al şaptelea „după aceea” fiind Apocalipsa 20:3b şi judecata celor ce şedeau pe scaune de judecată Apocalipsa 20:4a, conform promisiunii Domnului din Matei 19:27-30. Sfârşitul este arătat în capitolul 21 cerul şi pământul nou, Ierusalimul Ceresc, Cetatea Sfântă cu Mireasa Mielului, construcţia şi dimensiunile ei în stadii, nu în prăjini. Capitolul 22 cuprinde binecuvântările celor ce o locuiesc.

Nicolae Danciu Data: anul 2001


Actualitatea politică

Să înţelegem lumea în care trăim

 

România membră a UE şi NATO – semnificaţii profunde

de Daniel-Gabriel Cuculea

 

Cu siguranţă, data de 09 noiembrie 1989 (data la care autorităţile est-germane au permis tranzitarea Zidului Berlinului în ambele sensuri), reprezintă un eveniment surpriză care se înscrie în cadrul şirului de paşi care au condus în final la căderea Cortinei de Fier, adică sfîrşitul dominaţiei sovietice asupra ţărilor Europei de Est. Nicolae Baverez scrie în Les trente piteuses, Flamarion,1997, pag.13:  “după nazism, comunismul a depus armele şi a acceptat victoria democraţiilor liberale. Astfel, din 1989 încoace, lumea a resimţit pentru a treia oară în secolul al XX-lea una din acele accelerări brutale ce caracterizează perioadele de după război“.

Este neîndoielnic faptul că, pentru cei ce au trăit-o, căderea Zidului Berlinului a însemnat încheierea Războiului Rece (1990), implozia Uniunii Sovietice (1991), şi momentul care a iniţiat sfârşitul unei epoci, dacă nu chiar sfârşitul unei lumi.

Pe 12 martie 1999 survine un alt moment surpriză, de neimaginat în urmă cu doar 15 ani. În ciuda opoziţiei virulente a Rusiei post-sovietice, trei ţări provenind din Pactul de la Varşovia, Polonia, Ungaria şi Cehia, sunt admise să facă parte din NATO, alianţa inamică Moscovei. Faptul că SUA au putut impune asta Moscovei arată un alt raport de forţe în Europa şi în lume.

În anul 2004 se produce un alt big-bang geopolitic. NATO se deschide pe 29 martie pentru încă 7 state foste satelite ale Moscovei, printre care ţările baltice -  foste republici sovietice, România, Bulgaria, Slovacia şi Slovenia – utima fostă componentă a Federaţiei Yugoslave. Din multe puncte de vedere este vorba de o adevărată revoluţie.

Pe 1 mai 2004 zece state noi sunt admise în comunitatea Europeană, iar trei ani mai tîrziu, de la 1 ianuarie 2007, li se alătură România şi Bulgaria.Astfel, în trei ani, populaţia Uniunii Europene sporeşte cu aproape 103 milioane de locuitori, numărînd actualmente aproape jumătate de milliard de bărbaţi şi femei comunitari.

Cu toate acestea modelul cooperativ afirmat de construcţia europeană este departe de a fi dominant în spaţiul planetar. O dovedesc cu prisosinţă mai multe exemple. Pe continentul european este vorba de rivalitatea dintre UE şi Federaţia Rusă. În cadrul transatlantic este vorba de disensiunile dintre UE şi SUA. În Orientul Mijlociu, asupra justiţiei penale internaţionale şi asupra încălzirii globale.

Deci, UE nu este un instrument al depăşirii statalităţii, ci un vector al mutaţiilor politice şi ideologice; suveranitatea nu mai este o valoare exclusivă, ci una împărtăşită : geometrie variabilă şi relaţionare. Iar acest proces de mutualizare continuă a suveranităţii este unic în istoria statelor şi relaţiilor internaţionale. El durează de aproape trei generaţii şi punctează reuşite inovatoare majore cu preponderenţă în ultimele trei decenii.

Construcţia europeană s-a născut pe ruinele naţionalismului. În mod aproape neaşteptat, ea nu numai că a permis statului naţional să supravieţuiască, ci chiar să renască. Dovadă este faptul că, după terminarea războiului rece, construcţia europeană autorizează şi favorizează în modul cel mai paşnic posibil exprimarea politică a naţiunilor potenţiale, naşterea unor state prin secesiune liber-consimţită, unirea unor state, transmitere ereditară în cadrul Regatului Unit, autonomie regională în Spania, proces de federalizare a Regatului Belgiei, recunoaşterea ca stat independent a provinciei Kosovo. Problema viabilităţii sau neviabilităţii unui stat nu se mai pune în Europa.

Se împlineşte astfel un vis al Primăverii popoarelor din 1848, la mai bine de o jumătate de secol după enunţarea celor 14 puncte ale lui Wilson şi după încheierea a două Războaie mondiale devastatoare: afirmarea în mod real şi concret al drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele.

Balcanii au experimentat cu succes la mijlocul anilor ‘90 această nouă viziune post-naţionalistă a statului-naţiune folosită de UE ca instrument de politică externă. Aşa se face că state din Balcanii occidentali au putut să-şi construiască independenţa şi să construiasă state viabile: Slovenia, Croaţia, Macedonia, Muntenegru. Uniunea Europeană şi-a întins haloul de pace la porţile sale în jurul celor trei mari deziderate: mutualizarea definirii intereselor, renunţarea în profunzime a stării de război dintre state şi apărarea în comun a valorilor împărtăşite. Dar aceste lucruri nu se opresc aici, Europa este pe cale să perfecţioneze un sistem colectiv de apărare. Primii paşi au fost făcuţi.

La întrebarea pe care o adresează, sieşi şi cititorilor săi, Sylvain Kahn, în lucrarea Geopolitica Uniunii Europene, Ed. Cartier, Bucureşti, 2008: „dacă inventarea acestui demers comun de securitate colectivă are vocaţia de a rămâne circumscris doar ţărilor continentului”, autorul răspunde optimist, făcînd un pariu cu istoria şi sperînd ca, „pe măsură ce numărul popoarelor pe care le va inspira această nouă filozofie politică va fi mai mare, omenirea o va duce tot mai bine.”

Momentul în care se poate afirma că s-a prefigurat un anumit consens privind extinderea Alianţei Nord Atlantice cu 7 noi state, între care şi România – discursul preşedintelui Bush la Varşovia – a premers atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. Mulţi analişti au recunoscut ulterior că ceea ce administraţia americană a numit războiul global împotriva terorismului a fost motorul lărgirii NATO.

“Valoarea aderării la Alianţa Nord-Atlantică rămâne unică în istoria României –afirmă George Cristian Maior (în lucrarea NOUL ALIAT, apărută în anul 2009 la Editura RAO, pag.16-17) şi explică: în toate alianţele şi coaliţiile militare din care ţara noastră a făcut parte la un moment dat – fie că este vorba despre Puterile Centrale, Antanta din cel de-al Doilea Război mondial sau, după aceea, Tratatul de la Varşovia – statul român a avut o libertate de decizie şi de acţiune foarte redusă. În NATO insă, România, pentru prima dată în istoria sa, are nu numai o libertate strategică de opţiuni, ci mai ales un cuvînt de spus la masa deciziilor, în definirea strategiilor de acţiune ale Alianţei faţă de state sau regiuni terţe, faţă de problematici strategice diverse. În termenii teoriilor realiste, nu am asistat la un simplu band-wagoning (alipirea unui stat mic la o coaliţie puternică,î n stare să-i garanteze interesele), ci la o integrare într-o organizaţie în care fiecare membru contează – intelectual, politic şi militar. Această libertate de opţiuni –puncteză autorul – derivă din însăşi esenţa Alianţei Nord-Atlantice, o organizaţie care nu este destinată în prezent antagonizării cu nici un alt stat sau coaliţie, ci promovării securităţii pe plan global.”

Un aspect foarte important al acestei aderări a fost faptul că România a intrat în Alianţă într-un moment în care în interiorul acesteia se producea o schimbare majoră de strategie şi de identitate. La summit-ul NATO de la Praga se lansa Forţa de Răspuns a NATO, o forţă comună a aliaţilor capabilă să acţioneze rapid, inclusiv în misiuni de război, practic oriunde pe glob. La summit-ul de la Istambul, Alianţa lua decizii majore privind sprijinirea forţelor de securitate irakiene, iar la ministeriala apărării de la Braşov se discuta despre gradul de utilizare a forţelor şi despre elaborarea unei Directive Politice Generale care să ghideze efortul de transformare a Alianţei, inclusiv pe dimensiuni de acţiune noi.

“Eram “mutaţi” în altă paradigmă – mărturiseşte autorul, intram brusc în secolul XXI, cînd armata nu mai era gândită, aşa cum am fost învăţaţi permanent în România, pentru o apărare teritorială într-un război convenţional, precum cel de început de secol XX, ci pentru proiecţia forţelor în teatre de operaţiuni îndepărtate”.

Dar despre semnificaţiile profunde ale acestor demersuri vom mai avea prilejul, poate, să mai reflectăm...