ACTUALITATEA - Actualitatea chemării în lucrarea lui Dumnezeu
Index articol
ACTUALITATEA
Actualitatea politică
Actualitatea educaţională
Actualitatea chemării în lucrarea lui Dumnezeu
Actualitatea misiunii
Actualitatea muzicală
Actualitatea credinţei
Actualitatea medicală
Toate paginile

 

Actualitatea chemării în lucrarea lui Dumnezeu

 

 

SINELE UMAN – concepţii şi atitudini faţă de lucrarea Domnului

de Adrian Vasiliu

Pentru o înţelegere corectă a sintagmei biblice „lucrarea Domnului” şi a atitudinilor diferite pe care oamenii credincioşi le iau faţă de această realitate spirituală, trebuie să fie adusă într-o discuţie scurtă şi problema „sinelui uman”.

Problema „sinele uman” a fost tratată în diferite lucrări de specialitate prin folosirea unor echivalenţe sinonimice uzuale ca natură, fire, esenţă, fiinţă, stare de spirit, conştiinţă, suflet, eu etc., şi definit în principal din trei perspective: filosofică, psihologică şi biblico-teologică.

a) D.p.d.v. filosofic, am selectat unele definiţii:

Ø „Sinele este fiinţa cea mai profundă a omului.”

Ø „Sinele exprimă eul omului, adică starea de conştiinţă a fiinţei sale.”

Ø „Sinele exprimă stările mintal-particulare ale omului şi include credinţele (convingerile), dorinţele şi senzaţiile acestuia.”

b) D.p.d.v psihologic, există câteva definiţii relevante:

Ø „Sinele este esenţa personalităţii.”

Ø „Sinele este agentul responsabil pentru gândurile şi acţiunile unui individ.”

Ø „Sinele este eul.”

Ø Sinele este conştiinţă pură.”

c) D.p.d.v. biblico-teologic, există unele definiţii remarcabile:

Ø „Sinele este marca spiritului uman.”

Ø „Sinele este sufletul omului.”

Ø „Sinele este natura sau firea pervertită care se manifestă în gândirea, vorbirea şi faptele (acţiunile) omului degenerat spiritual.”

Ø „Sinele pervertit al omului este marele său duşman spiritual şi trebuie dezbrăcat prin mijloacele harului Divin.”

Sintagma biblică „lucrarea Domnului” defineşte în general acţiunea de proclamare a Evangheliei Domnului Isus Cristos către toţi oamenii care trăiesc sub jurisdicţia legii păcatului şi a morţii, pentru ca ei să fie recuperaţi, reabilitaţi şi transferaţi sub jurisdicţia legii Duhului de viaţă, al cărui promotor este Domnul Isus (Ioan 5:24, Rom. 8:2).

Într-un sens mai profund, lucrarea deplină a Domnului implică pe lângă predicarea Evangheliei şi alte două componente: vindecarea bolilor şi eliberarea din stăpânirea demonică (Mar. 3:14,15). Între sinele uman şi lucrarea Domnului poate să existe o anumită relaţie, care creează câteva tipuri de atitudini umane diferite. Astfel, bazaţi pe scrierile biblice revelate şi pe experienţa creştină acumulată, se pot identifica următoarele patru atitudini ale sinelui uman faţă de lucrarea Domnului, după cum urmează:

a) Indiferenţa – în sensul că persoana în cauză nu este preocupată să aibă un anumit standard de viaţă spirituală cerut de Evanghelie, ci preferă să trăiască o viaţă firească fără obligaţii spirituale. Acesta nu manifestă nici un interes faţă de proclamarea adevărurilor Evangheliei altor oameni, fiindcă ea însăşi nu studiază şi nu aplică Cuvântul Domnului în viaţa sa. Ea nu iubeşte rugăciunea şi părtăşia cu membrii bisericii. De obicei, credinciosul se scuză că nu este pregătit spiritual pentru o lucrare atât de responsabilă şi plină de sacrificii. Motivaţia sa reală este frica de eşec sau faliment înaintea oamenilor şi de aceea nu-i oferă nimic lui Dumnezeu şi nici comunităţii din care face parte ca membru.

b) Din proprie iniţiativă (ca pornire din sinele său). Acest gen de „lucrător” se implică în lucrarea Domnului din iniţiativă proprie, fiind stimulat de mesajul unei predici sau de „marea chemare” pe care Domnul Isus Cristos le-a adresat-o propriu-zis discipolilor Săi (Mat. 28:19,20). Uneori, acesta se poate autoimpune ca lider spiritual şi pretinde ascultare şi supunere din partea altor credincioşi. Motivaţia sa reală de implicare este frica de pedeapsă divină. De obicei, acesta nu şi-a dedicat complet viaţa lui Dumnezeu, nu a cunoscut adevărata experienţă a regenerări spirituale (Ioan 3:3,5,7), nu şi-a dezbrăcat sinele vechi (Mat. 16:24), nu a trecut prin filiera smereniei şi ascultării depline, trăieşte mai mult călăuzit de firea pământească, nu are roada Duhului în viaţa sa (Gal. 5:22,23),, nu poate să fie biruitor în lupta bună a credinţei (1Tim. 6:12), şi nu agreează ideea suferinţei pentru Domnul Isus şi Evanghelia Sa (Mat. 13:21). De fapt, un asemenea „lucrător” este firesc şi are nevoie de creştere spirituală (1 Cor 3:1-3). De aceea, lucrarea lor nu are biruinţă, nu aduce rod spiritual şi falimentează prin abandon (Mat. 13:21; 2Tim. 4:10).

c) Din deciziile şi iniţiativele unite ale celui care solicită intrarea în lucrarea Domnului şi a liderului religios care face propunerea, acordă „autoritatea” prin punerea mâinilor şi impunerea acestuia peste alţi credincioşi din biserica locală. Acest tip de „lucrător” poate avea susţinerea atât din partea comitetului bisericii cât şi acceptarea unui grup de credincioşi. De obicei, acestuia i se oferă şi „harul” de a urma cursurile unei şcoli biblice, iar după absolvire va avea mai multă „autoritate” asupra celorlalţi credincioşi. Când este înscăunat sau ordinat într-o slujbă rămâne în această poziţie zeci de ani, chiar dacă dedicarea şi calitatea vieţii sale spirituale lasă de dorit. Unii dintre aceşti lucrători au deprins cu abilitate să îmbine viaţa firească cu mostre ocazionale de viaţă spirituală. Mulţi dintre aceşti lucrători urmăresc interese personale, le place să conducă fără să dea socoteală nimănui, nu primesc sfaturi sau recomandări. Dacă cineva îi mustră în mod justificat, ei se grăbesc „să-i pună de-o parte” pe cei care au îndrăznit să le atragă atenţia, sau îi excomunică în extremis. Marea majoritate a celor implicaţi în lucrarea Domnului aparţin acestei categorii. Motivaţia reală pentru care se implică în lucrarea de slujire în biserică este răsplătirea divină, care constă în coroane şi responsabilităţi de guvernare spirituală în împărăţia milenară a Domnului Isus Cristos pe pământ. Ei aspiră la aceste răsplătiri, iar Domnul Isus va acorda fiecăruia o răsplată în funcţie de calitatea spirituală a lucrării făcute.

d) Din dragoste şi recunoştinţă faţă de Evanghelie şi jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus Cristos, care şi-a dat viaţa pentru a-i mântui pe oameni din legea păcatului şi a morţii şi aşezarea lor deplină şi permanentă în legea Duhului de viaţă, care este Constituţia Creştinismului. În această ultimă categorie se află foarte puţini lucrători. Exemplul de excepţie l-a constituit Domnul şi Mântuitorul Isus Cristos, care ne-a învăţat un principiu fundamental, şi anume că „Fiul nu poate să facă nimic din iniţiativă proprie (ca pornire a sinelui său)” (Ioan 5:19,30). De asemenea, epistola către Evrei, cap. 5, vers. 5,6 se face afirmaţia uimitoare că „Mesia nu şi-a însuşit singur gloria de a fi mare Preot, ci o are de la Cel care I-a spus: Tu eşti fiul meu…Tu eşti preot în veci după orânduiala lui Melhisedec.” Domnul Isus a fost trimis special de Dumnezeu Tatăl şi împuternicit de El ca să răscumpere lumea din păcat şi moarte, şi a reuşit în mod desăvârşit. La fel a fost şi catul fostului rabin Saul care a devenit apostolul Pavel prin alegerea, chemarea şi împuternicirea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Isus Cristos. Lucrarea spirituală facută de Pavel pentru gloria lui Dumnezeu şi folosul altor naţiuni a fost un model de fidelitate,consacrare,dragoste şi supunere. El şi-a încheiat lucrarea încredinţată în biruinţa Domnului şi aştepta răsplătirile divine. Referinţele biblice din Rom 1:1, 1Cor. 1:1, 2Cor. 1:1, Gal. 1:1, Efes. 1:1, Col 1:1, 2Tim. 1:1, 1Cor. 15:10, Fil. 4:13 şi Rom. 8:37 sunt o dovadă concretă a autenticităţii lucrării lui Pavel.