ACTUALITATEA - Actualitatea muzicală
Index articol
ACTUALITATEA
Actualitatea politică
Actualitatea educaţională
Actualitatea chemării în lucrarea lui Dumnezeu
Actualitatea misiunii
Actualitatea muzicală
Actualitatea credinţei
Actualitatea medicală
Toate paginile

 

Actualitatea muzicală

CÂNTECUL – FACTOR UNIFICATOR AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI:

LIMBA, RELIGIA, CULTURA, ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ARTA

de Drd. Nicolae VICOL

În cronicile şi scrierile începuturilor noastre de istorie culturală, ideea călăuzitoare este cea a latinităţii noastre, idee care străbate şi domină, de altfel, întreaga literatură istorică (Breazul, p. 20-30 passim), încă din veacul al XV-lea, când Laonikos Chalkondyles constata că suntem aşezaţi pe aceste locuri cu limbă şi obiceiuri romane. Astfel Miron Costin citând pe Toppeltin redă un episod din viaţa poporului daco-roman, o înmormântare, unde trâmbiţa constituia un element important în desfăşurarea ritualului. Acest aspect a motivat nu numai scriitori români dar şi străini să recunoască originea latină a poporului român.

Teologul ortodox Dan Zamfirescu accentuează că transmisiunea culturală se face potrivit cu puterile de asimilaţie şi creaţie ale acestei lumi, şi se îmbină cu expresia originală a sufletului autohton, care poate aduce un element nou, citându-l pe Nicolae Iorga referindu-se la cronicile noastre ,,în care este o mult mai frecventă judecată creştină asupra istoriei decât în cronicile bizantine ce nu respiră întotdeauna un duh de credinţă şi piozitate şi o înţelepciune de natură biblică, pe care o găsim la cronicarii noştri“ (Zamfirescu, 1992, p.102).

Reforma creştinismului a constituit un veritabil suport de structurare şi formare a naţiunilor şi respectiv a spiritualităţii acestora. Sunt puse în valoare identităţile de limbă, cultură şi artă. Traducerea germană a Bibliei realizată în 1522 de Martin Luther este numită ,,verniculară“, adică, într-o limbă populară (Talpoş, 1999, p. 36).

În ţările române ,,traducerile textelor bisericeşti în limba română s-au făcut sub influenţa propagandei luterane şi calvine“ (Revista ortodoxă, nr.1-2, 1998, pg. 37), pornind de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune: “ (Ibid. p. 37-38). Cam în aceeaşi perioadă se structurează la români şi cele ,,două culturi muzicale: 1) populară şi 2) a clasei stăpânitoare care la început era: - a) muzica legată de cultul creştin, iar apoi - b) din sec. al XV-lea, muzica de curte. Muzica de cult este strâns legată de cultul creştin care s-a oficiat cel puţin în sec. al X-lea în cele două limbi oficiale de cult: latina şi greaca cu felul de cântare gregorian şi bizantin“ (Ciobanu, 1976, p. 9- 59 passim). Muzica de origine bizantină a fost şi a rămas muzica de cult a românilor de rit ortodox. Au început să apară cântecele spirituale: colindele şi cântecele de stea. Cântecul popular propriu zis, ca şi muzica populară în general, cuprinde creaţie autentic populară şi creaţie a oamenilor de cultură. Creaţia de la oraş capătă nuanţă occidentală.

Adevăratul lăcaş de cultură a rămas totuşi Biserica, deoarece ea a promovat valorile morale, religioase, de limbă, culturale şi chiar artistice în care este cuprinsă şi muzica. Biblia a constituit motiv pentru învăţătură, şi pe feluritele metode de studiu ale Bibliei s-au constituit şi instituţiile de învăţământ de toate gradele. Muzica bisericească a reprezentat de asemenea leagănul învăţământului muzical constituit prin decret de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a înfiinţat Conservatorul de muzică. Învăţământul muzical de la Suceava a oferit în preajma anului 1511 manuscrise ,,cirilice cu cuvinte slave şi greceşti puse pe note bisericeşti pentru cântare“. Scris-cititul muzical a fost predat în învăţământul cântărilor bisericeşti din Principate prin sistematizarea în manuale, a mici ,,gramatichii muzicale“.

În concluzie, epoca feudală a muzicii româneşti reprezintă o etapă de acumulări, de dezvoltare a folclorului şi a muzicii religioase, de pregătire a formelor muzicii profesioniste care va apărea în secolul al XIX-lea. Tendinţa globalizatoare grecistă printr-o liturghie şablon bizantină ridicată la rangul de normă bisericească, s-a dovedit a fi greu de suportat de către diversele culturi ale popoarelor creştinate, indeosebi al celui român care are o pronunţată structură latină. Iată încă o dovadă a faptului că noosul etnic nu poate fi încadrat în paradigme globalizatoare. Cântecul, având un pronunţat rol educaţional, fiind întrebuinţat în mod constructiv, poate contribui substanţial la aşezarea caracterelor pe făgaşul bun în realizarea unei societăţi sănătoase, pregătită pentru o etnoglobalizare pozitivă. Este o atmosferă cu totul minunată, cerească, în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului, când colindele şi cântecele de stea crează o stare de pace, de ,,bunăvoire“ (Ev. Luca 2:14), în contrast cu atmosfera de război creată numai după câteva zile, în preajma Anului nou, când ritmuri asurzitoare de tobe şi megabas - ale unei aşa-zise muzici moderne -, însoţite de infernalele bubuituri şi pocnituri de petarde, pregătesc parcă lumea pentru cataclismul păcatului. Parafrazând o veche zicătoare, am putea concluziona că rolul muzicii este unul definitoriu; Spune-mi ce muzică îndrăgeşti, ca să-ţi spun cine (şi ce) eşti!

 

Concluzii

 

Este evident faptul că există o discrepanţă socio-economică între poporul român şi aşanumitele ,,popoare ale succesului“. Dar există diferenţiere şi între români. Cauza principală pare să fie în zona culturii, care, în plan societal românesc este deficitară. Pericolul deteriorării cadrelor noologice specific româneşti ar conduce la o etnoglobalizare negativă, ceea ce ar favoriza accentuarea discrepanţei.

Educaţia culturală, în special cea religioasă, ar putea fi direcţionată şi pentru români potrivit modelului normativ biblic, dar cu forma de abordare a etnoglobalizării pozitive, cu relevanţă în planul dezvoltării sociale bazată pe hărnicie, pe cumpătare, pe altruism; într-un cuvânt pe iubire. Capitalul simbolic al creştinilor români poate fi convertit cu eficienţă sporită în bunăstare, printr-o educaţie moral-culturală şi religioasă în acord cu spiritul învăţăturii biblice, cu structura sufletului românesc, având ca fundament cadrele noologice specific româneşti. Cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu reprezintă temelia pe care trebuie să fie aşezată educarea caracterului uman, necesar unei etnoglobalizări pozitive reprezentată de Biserică. Nu unirea indivizilor şi popoarelor sub autoritatea unui lider religios, ci unirea sufletelor, respectiv a diversităţii conştiinţelor oamenilor sub autoritatea lui Dumnezeu, unire care să se reflecte în comportamentul fiecărui individ potrivit normelor Iubirii, minunat ilustrate de Domnul Iisus: ,,Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii“ (Mat.7:12). Noosul popular românesc a transpus porunca Domnului Iisus, pentru însuşirea mai corectă şi trăirea mai intensă, în zicătoarea ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Poezia şi cântecul au avut întotdeauna un rol educaţional deosebit de important pentru toate popoarele şi pentru poporul român, cântecul îndeosebi fiind un important cadru noologic, un mângâietor şi alinător al dorului, dar şi instrument de înnobilare a conştiinţelor. Psaltirea tradusă în dulcele grai românesc a constituit abecedarul abecedarului românului, ospitalitatea românească înmănunchind virtuţile sufleteşti dobândite prin adăparea din nesecatul izvor al iubirii şi înţelepciunii dumnezeieşti revelate nouă, cea mai dragă creaţie a lui Dumnezeu.

Într-unul din momentele sale de sublimă revelaţie, Emil Cioran vede identificarea omului în şi prin Dumnezeu, aceasta constituind esenţa existenţei umane. Cu adâncă reverenţă, Cioran se destăinuie: ,, … Mă înţeleg bine numai prin imaginea mea despre El. Cunoaşterea de sine numai aşa are un rezultat şi un sens. Cine nu se gândeşte la El, rămâne străin sie însuşi. Căci Dumnezeu este singura cale de autocunoaştere, iar Istoria universală – rescrierea formelor Lui“ (Cioran, 1995, p. 129).

Aşadar, în condiţiile etnoglobalizării, atenuarea discrepanţei sociale din spaţiul geografic românesc, dar şi cel care se întrevede la nivelul Uniunii Europene, se poate realiza printr-un proces educativ de autocunoaştere, de cunoaştere a spiritualităţii româneşti în cadrul căreia personalitatea românului poate fi mai eficientă. Educaţia culturală, cea religioasă creştină specifică poporului român, realizată de către profesionişti pregătiţi în mod deosebit la nivel universitar, poate constitui una dintre cele mai eficiente pârghii în dezvoltarea comunitară din cadrul etnoglobalizării pozitive. Este o responsabilitate cu totul deosebită pe care o are intelectualitatea acestei generaţii româneşti în procesul revitalizării şi conservării cadrelor noologice naţionale, factor determinant în rezistenţa faţă de etnoglobalizarea negativă.