Cursuri gratuite

 

 

1) Curs introductiv -- Bibliologie

2) Curs introductiv -- Istoria ?i Teologia BER

în perspectiv?:

3) Curs introductiv -- Informatic?, folosirea calculatorului personal (PC)

4) Curs introductiv -- Limba englez? - nivel I

 


 

1) Curs introductiv -- Bibliologie (... în preg?tire)

Cristian Dumitru (traduc?tor)

BLOC 1(autor Arnold Fruchtenbaum): Natura Bibliei (MBS030), Biblia ?i Divina Revela?ie (MBS034), Inspira?ia Scripturilor (MBS037), Cele 8 Leg?minte ale Bibliei(MBS021), Dispensa?iunile lui Dumnezeu (MBS041)

 


 

2) Curs introductiv -- Istoria ?i Teologia B.E.R.

Daniel-Gabriel Cuculea
din Ciclul "Reforma sufletului omenesc"

Volumul I – O mi?care cre?tin? în România, edi?ia a II a, revizuit?, manuscris, Bucure?ti, Ed. Societatea Evanghelic? Român?&Co, Bucure?ti, 2010

Volumul II – Dumitru Cornilescu ?i Biblia român?, edi?ia a II a, revizuit?, manuscris, Bucure?ti, Ed. Societatea Evanghelic? Român?&Co, Bucure?ti, 2010

 

Cuprins  VOLUMUL I -- O mi?care cre?tin? în România


Cuvânt înainte

Cap. 1 O lucrare cre?tin? în România

Cap. 2 Început de veac nou

........2.1. R?d?cini

........2.2. Teodor Popescu – un p?rinte spiritual

Cap. 3 Împotriva curentului

Cap. 4 Procesul

........4.1. Schisma

........4.2. Sentin?a

........4.3. Peregrin?ri

Cap. 5 Totul prin har

........5.1. Mare e seceri?ul

........5.2. Adunarea cre?tin? „Trezirea”

........5.3. Asocia?ia cre?tinilor dup? Scriptur?

........5.4. R?zboi ?i pace

........5.5. Emil Constantinescu, Gh. Cornilescu ?i al?ii

Postfa??

Repere bibliografice

 

 

Cuprins VOLUMUL II -- Dumitru Cornilescu ?i Biblia român?


Cap. 1 Din istoria c?r?ilor sfinte

Cap. 2 Dumitru Cornilescu ?i istoria Bibliei române

Cap. 3 Lupta credin?ei

Cap. 4 Cea mai dulce vorb?-i harul

Cap. 5 Sfâr?itul veacului

........5.1 Amurgul

........5.2 Un nou leg?mânt

........5.3 Peste ani

Postfa??

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. „O lucrare a Evangheliei” - Horia ?i ?tefan Azimioar?,.manuscris – reperul principal al lucr?rii.

2. ”Intoarcere la Dumnezeu,istoria unui.om credincios-Teodor Popescu” -Horia Azimioar?, Ed. Stephanus, Bucure?ti, 2006

3.”Via?a ?i lucrarea lui Dumitru Cornilescu” - Alexandru M?ianu, Editura BER,Bucure?ti, 1995

4. „Autobiografie” - Emil Constantinescu, manuscris.

5. „Cum m-am întors la Dumnezeu ?i cum am spus ?i altora” - Dumitru Cornilescu, bro?ur?, Bucure?ti, 1946.

6. „Isus v? cheam?” - Teodor Popescu, predici, edi?ia a III-a, Bucure?ti,1939.

7. „Doi datornici” - Teodor Popescu, predic? în colec?ie.

8. „Predici” - Gheorghe Cornilescu, colec?ie de predici.

9. „Via?a de familie” - Emil Constantinescu, manuscris.

10. „Via?a lui Hudson Taylor” - traducere, manuscris.

11. „Biserica sau Adunarea – istoria ei pe p?mânt” - traducere dup? Dr. A. Ladrierre (4 volume), manuscris.

12. „Biblia este totu?i adev?rat?” - Petru Popovici, bro?ur?.

13. „Scurt? introducere biblic?” - Ernst Aebi, traducere.

14. „Darul Lacrimilor” - Traian Dorz, Poezii religioase, 1939.

15. „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” – Mircea P?curariu, Ed. Bisericii Ortodoxe Române, 1981.

16. „Istoria religiilor” - Diac. Prof. E. Vasilescu, Ed. Inst. Biblic ?i de misiune ortodox?, Bucure?ti, 1975.

17. „Drumul Bisericii” - traducere de C. Pascu, Ed. Cultului Cre?tin dup? Evanghelie din R.S.R., Bucure?ti, 1980.

18. „Istoria cre?tinilor” - Ion Ungureanu, Ed. Farul Mântuirii, Bucure?ti, 1930.

19. „Adev?ruri eterne” - C.I. Beldie, Ed. eparhial? Rm. Vâlcea, 1939.

20. „Calea credin?ei” - revist? ed. de Cultul Cre?tin dup? Evanghelie.

21. „Mitropolia Banatului” - revist? ortodox?, nr. 4-6, Timi?oara, 1971.

22. „Mitropolia Olteniei” - revist? ortodox?, nr. 1-2, Craiova, 1988.

23. „Istoria României” - colectiv, Ed. Didactic? ?i Pedagogic?, Bucure?ti, 1982-1985.

24. „Jurnal” (vol.I-III) - Gala Galaction, Ed. Minerva, 1980.

25. „Cântarea cânt?rilor” - Ioan Alexandru, Ed. ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, colec?ia „Biblioteca Orientalis”, Bucure?ti, 1978.

26. „Vechi c?r?i române?ti c?l?toare” - Florian Duda?, Ed. Sport-turism, 1987.

27. „Magazin istoric” - revist? de cultur? istoric?, colec?ie.

28. „Istoria românilor” - Nicolae Iorga, vol. I-X, Bucure?ti.

29. „Biblia” - Ed.1915, 1928, 1931, 1938, 1944, 1968, 1975, 1982.

30. „Noul Testament” - Ed.1921, 1925, 1927, 1928, 1930, 1949, 1979, 1981, 1984.

31. presa anilor 1923-1924.

32. presa anilor 1986-1989.

S-au mai folosit, de asemenea, alte numeroase surse protestante, neoprotestante, ortodoxe, ?tiin?ifice, literare, radiofonice.

 

 

Capitolul 1

O LUCRARE CRE?TIN? ÎN ROMÂNIA

Motto: „Iat?, trimit înaintea fe?ei Tale pe solul Meu care î?i va preg?ti calea înaintea Ta.“ (Maleahi 3.1)

Era miercuri 12 ianuarie 1887. Preotului Gheorghe Ionescu din satul Dumbrava, Prahova, i se n?scuse al treilea fiu. Împreun? cu so?ia sa, Elena, s-au gândit s?-l boteze Teodor, adic? „darul lui Dumnezeu“ ?i ?i-au propus s?-l fac? preot, pentru a se respecta în felul acesta tradi?ia familiilor lor.

La notar s-a întâmplat îns? o minune: s-a scris pe actul de na?tere Teodor... Popescu ?i nu Ionescu, cum ar fi trebuit. O fi zis el: „i s-a mai n?scut înc? un b?iat popii...“

Ne amintim c? odinioar? Dumnezeu f?cuse cu Avram un leg?mânt, zicându-i: „Nu te vei mai numi Avram, ci numele t?u va fi Avraam; c?ci te fac tat?l multor neamuri.“ (Geneza 17:5)

Tot a?a, i s-a schimbat acestui prunc numele, hot?rându-i-se s? devin? preot ?i cel ce avea s? aduc? mult obiditului popor român lumina sfânt? a Evangheliei mântuirii. Prin el, Dumnezeu d?dea na?tere în România unei mi?c?ri cre?tine unice, ce avea s? înfrunte cu b?rb??ie negura anilor de prigoan? ?i s? r?mân?, în ciuda greut??ilor, ceea ce de la început a fost: o nestemat? în colierul Miresei Domnului Isus.

Patru ani mai târziu, în 1891, într-un sat de pe t?râmul b?t?torit de necredin?? al Olteniei, familia lui Ioan ?i Eufimia Cornea aveau bucuria de a primi în casa lor pe întâiul lor n?scut, un b?ie?el plin de energie. Fiind oameni biserico?i, l-au botezat Dumitru, care vine de la „Dimitrie“, nume ce se traduce prin „de la mama cea adev?rat?“, convin?i fiind c? Dumnezeu este cel de la care vine orice lucru bun.

Numele pe care îl destinase Dumnezeu din ve?nicii acestui copil era de fapt în concordan?? cu ceea ce avea s? fie el în via?a aceasta p?mânteasc?. În limba greac?, „Doghimitir“ înseamn? „p?mânt“ ?i „mam?“, simboluri ce înf??i?eaz? cu adev?rat un tip de cre?tin „pur românesc“, înjum?t??it între o m?sur? de elan lucrativ nest?vilit ?i o profunzime statornic? în ale sufletului.

În alt? accep?iune, numele s?u ar mai însemna ?i „Harnicul“. ?ti?i cum avea s? fie caracterizat? via?a ?i lucrarea c?rturarului de mai târziu? „Dintre tinerii teologi, Dumitru Cornilescu este cel mai harnic slujitor pe ogorul scrisului românesc.“ (n.n. aprecierea unui erudit contemporan al s?u). Conving?tor! ?i pentru c? „omul sfin?e?te locul“, dup? cum spune o vorb? în?eleapt? din popor, aceast? aleas? însu?ire sufleteasc? a sa s-a transmis prin fire nev?zute ?i lucr?rii cre?tine pe care a ini?iat-o împreun? cu Teodor Popescu: H?RNICIA.

Dar pe Dumitru l-a mai chemat ?i Cornilescu, iar nu Cornea, ca pe tat?l s?u. Aceasta deoarece din motive numai de El ?tiute, Dumnezeu f?cuse ca p?rintele s?u p?mântesc s? doreasc? s?-?i schimbe numele. Era la lucru mâna lui Iehova, „Cel ce aduce la via?? tot ce voie?te“, care rânduise o lucrare minunat? pentru acel prunc zglobiu.

Domnul pl?nuise s? fac? lumin? în min?ile ?i în sufletele noastre d?ruindu-ne prin acest prunc Cartea Lui cea Sfânt? – Biblia – care, transcris? într-o limb? român? actual?, clar?, avea s? produc? acea binecuvântat? rev?rsare de energii care vine dintr-o inim? revolu?ionar? prin credin?a adev?rat? într-un Mântuitor viu.

Prin Teodor Popescu ?i Dumitru Cornilescu plaiul de balad? al Miori?ei, ?ara bogat? ?i falnic? str?juit? de m?re?ia Mun?ilor Carpa?i, de unduitoarele valuri ale fluviului (Dun?rea) ?i de dep?rt?rile nesfâr?ite de ape ale M?rii Negre, primea din partea lui Dumnezeu daruri deosebite: un p?stor spiritual ?i un c?rturar, ce aveau s? ridice în fa?a poporului român steagul de la Golgota al jertfei Domnului Isus Hristos ?i, urcându-l pe culmi înc? neatinse,  aveau s? aduc? izb?vire multor mii de români care, prin simpla credin?? în for?a isp??itoare a sângelui mântuitor, au primit iertarea de p?cate ?i împ?carea cu Dumnezeu.

?i pentru c? e scris c? „nici un proroc nu este bine primit în patria lui“, Teodor Popescu ?i Dumitru Cornilescu au avut de îndurat nedreptate, asuprire ?i nu de pu?ine ori, jignirile grosolane ale celor ce nu vedeau în ei decât caii de b?taie al dolarilor americanilor protestan?i, de?i nicio misiune sau organiza?ie confesional? nu i-a inspirat sau sprijinit în temerara lor lucrare misionar?, ci, doar singur Dumnezeu.

Poporul român, însetat de veacuri dup? „apa vie?ii“, i-a primit îns? cu nest?vilit entuziasm. Cei ce-l auzeau pe Teodor Popescu – cel ce avea s? fie simbolul Evangheliei curate în România – îl sl?veau pe Dumnezeu plini de uimire, asemeni ziarelor vremii: „Avem un Luther român! Este preotul elocvent Teodor Popescu de la Biserica Sf. ?tefan („Cuibul cu barz?“) din Bucure?ti.“

N?scut într-un popor cu inima învârto?at? de necredin?? ?i ignoran?? religioas?, cu o via?? spiritual? bisericeasc? searb?d?, f?r? esen??, un fel de amestec?tur? eterogen? de Lege ?i Har, acest om a f?cut s? str?luceasc? precum un giuvaer de pre? lumina simplit??ii mântuirii prin Evanghelie: „Eu nu vreau reforma Bisericii Ortodoxe – avea s? declare el mai târziu – ci vreau reforma sufletului omenesc luat individual, ?i anume prin Evanghelie. F?r? o reformare a sufletului omenesc, f?r? o na?tere din nou c?p?tat? a?a cum o arat? Evanghelia, nu s-a f?cut ?i nu se va face mai nimic (în Biseric?).“

Aceast? convingere a fost cheia succesului întregii activit??i a lui Teodor Popescu, a tuturor acelora care l-au sprijinit în binecuvântata lucrare evanghelic? a sa. Aceasta a fost ceea ce putea produce cu adev?rat „O MI?CARE CRE?TIN? ÎN ROMÂNIA“.

 

 

 

Capitolul 2

ÎNCEPUT DE VEAC NOU

Motto: „?ar?, ?ar?, ?ar?, ascult? glasul Domnului.“ (Ier. 22.29)

„N-are importan?? cât va progresa mintea omeneasc? ?i cultura intelectual?, în ?tiin?ele naturii, în l?rgime ?i în adâncime; ea nu va fi în stare niciodat? s? se ridice deasupra demnit??ii ?i culturii morale a cre?tinismului, a?a cum str?luce?te în Evanghelii. Via?a ?i puterea unui popor depind de atitudinea pe care a luat-o fa?? de Biblie.“ (J.W. Goethe, într-o m?rturisire f?cut? lui Eckerman cu 11 zile înainte de „marea trecere“).

2.1. R?D?CINI

Din vremuri str?vechi, pe teritoriul dintre Dun?re ?i Mun?ii Carpa?i, dintre Nistru ?i Tisa, locuia un popor mândru, harnic ?i viteaz: poporul dac. Istoricul antic Herodot îi numea pe daci „cei mai viteji ?i mai drep?i dintre traci“.

Dacii credeau în nemurirea sufletului; ei se închinau la lun?, la soare ?i la stele. Zeii lor erau: Zamolxis – zeul suprem, precum ?i divinit??i de mai mic? importan?? (Gabeleizis – zeul ceresc al luminii; zei?a Bendis – o zân? a lunii ?i a p?durilor). Lor le erau închinate anual, la serb?rile barbare ce se pr?znuiau atunci, multe jertfe omene?ti.

Venirea pe p?mânt a Mântuitorului nostru a g?sit a?adar aceste locuri într-o stare spiritual? întunecat?, plin? de idolatrie. El S-a l?sat îns? r?stignit pentru ca ?i ace?ti oameni „dintre neamuri“ s? cunoasc? prin El un Dumnezeu viu ?i adev?rat, un Dumnezeu al milei ?i al dragostei, un Dumnezeu al iubirii aproapelui. Domnul a îng?duit ca prin ucenicii S?i s? ajung? ?i pe aceste meleaguri „vestea bun?“ („Evanghelia“) a existen?ei unui Mântuitor ?i Salvator pentru sufletul doritor de iertare ?i pace.

Tradi?ia cre?tin? afirm? c? prin Dobrogea – provincie de lâng? Mare în al c?rei port Tomis ?i-a petrecut anii de exil poetul Ovidiu – ?i-ar fi început lucrarea de iluminare a sufletelor Andrei, Apostolul Domnului Isus. Uitat de negura timpului, acest început îns? nu a mai fost continuat...

R?spândirea cre?tinismului s-a înf?ptuit cu adev?rat pu?in mai târziu, odat? cu cucerirea Daciei de c?tre armatele Imperiului Roman. Împ?ratul Traian a învins foarte greu, la 105-106 d. H., armatele lui Decebal – regele autohton care continuase politica de neatârnare a tat?lui s?u Scorilo, precum ?i a înainte-merg?torului s?u, eroicul Burebista, întemeietorul statului unitar dac acum aproape 2100 de ani – ?i a transformat ?ara în „Dacia Roman?“, teritoriu cu statut de provincie roman?.

Odat? cu limba latin? ?i înalta civiliza?ie roman?, biruitorii au adus cu ei ?i credin?a în Domnul Isus Hristos. Printre coloni?tii din Dalma?ia, Moesia, Panonia, Grecia, Italia, Asia Mic? (regiuni cu un bogat trecut cre?tin) au sosit ?i primii propov?duitori cre?tini. Unii au venit chiar bucuro?i în acest „cap?t de lume“ datorit? prigoanei pe care o începuse Traian (în urma scrisorii de la Pliniu cel Tân?r) împotriva cre?tinilor din Imperiu. *(Str?lucitul istoric C.C. Giurescu spunea: „Cre?tinismul românesc, ca ?i graiul românesc, este de caracter latin. Românii sunt în aceast? parte a Europei cei mai vechi cre?tini. Toate popoarele vecine, bulgarii, sârbii, ungurii, polonezii, ru?ii au fost cre?tinate în urma lor.“ În sprijinul ideii, Biserica Ortodox? aminte?te de martirajul câtorva sfi?i canoniza?i: Sf. Epiclet ?i Astion – anul 300, Sf. Dasius de la Cernavod? – 303, Sf. Sava din p?r?ile Buz?ului – 373, Sf. Ioan Cassian ?i al?ii.)

Zorii cre?tinismului la noi sunt atesta?i ?i de arheologi. Ei au descoperit, al?turi de numeroase alte vestigii **(este vorba, între altele, ?i de inscrip?ia cre?tin? de la Biertan, secolul IV, care atest? cre?tinismul de limb? latin? în Dacia.), forma?iuni de pe?teri din perioada Cre?tinismului timpuriu, folosite, se pare – dup? modelul de trist? amintire al catacombelor Romei cre?tine a lui Nero – ca l?ca? de închinare. S-au g?sit scrijelite pe pere?ii lor semnul crucii, precum ?i nume proprii cre?tine.

Un poet contemporan a surprins foarte exact aceste realit??i retr?ind vibrant vremuri pr?fuite de arhive antice:

„În pe?terile Sfântului Andrei

mai pâlpâie c?rbuni din alt? er?,

martiri uita?i exalt? flori de tei

în gluga lor de patimi auster?.“

Cre?tinismul din aceste p?r?i, în timpurile de pân? la Constantin cel Mare, dar ?i dup? aceea, a conservat modelul de evlavie al Faptelor Apostolilor. El s-a suprapus apoi cu fenomenul de formare a poporului român, rezultat în urma convie?uirii pa?nice a dacilor cu coloni?tii romani.

Versuri adânci surprind acest fenomen în felul urm?tor:

„Atâ?i amar de ani s-au învr?jbit

ca ni?te fiare în pridvorul stâncii

Pân? când Mielul Sfânt le-a logodit

Iar din izvorul lor a înflorit

Un nou popor al gloriei: românii!“

Procesul de cre?tinare, foarte lent la noi, a avut un avânt mai mare tocmai în perioada secolelor VIII-IX, nefast? în istoria Bisericii, el implantând o credin?? gata „p?gânizat?“. Într-adev?r, în urma cre?tin?rii Bulgariei, vecinul de la Sud (sec. IX) ?i a Rusiei, vecinul de la Est (sec. IX-X), se înt?re?te influen?a Bisericii Greco-Ortodoxe ?i a ritului slavon în Biserica român?.

Acest rit, deja infectat de cultul sfin?ilor, al icoanelor ?i al moa?telor – marea disput? a veacurilor al VIII-lea ?i al IX-lea de la Constantinopol – ajunsese s? decad? ru?inos, ca ?i Biserica, ce stimula via?a monahal? prin ordine biserice?ti.

Pu?inele forma?iuni independente de influen?a predominant? a Bisericii Orientale au fost descurajate atât de reticen?a v?dit? a popula?iei autohtone, cât mai ales de valul nesfâr?it, sacadat, al invaziilor popoarelor migratoare. Excesele asce?ilor care se retr?geau în mun?i (pentru a conserva credin?a) indic? o situa?ie confuz?.

În mileniul II, odat? cu întemeierea forma?iunilor statale, ?ara Româneasc? (Muntenia) ?i Moldova – care au intrat sub influen?a Bisericii Bizantine („schisma r?s?ritean?“, anul 1043) – precum ?i a Transilvaniei, ce s-a ad?postit sub aripa protectoare a Bisericii papale (catolice), s-a încheiat practic etapa cre?tin?rii acestor teritorii.*(În secolul XIV Biserica Ortodox? era deja constituit? la nivel de Mitropolie.Mai întâi în Muntenia, la Arge?, apoi în Moldova, la Suceava, au fost înfiin?ate scaune mitropolitane. Mai târziu ?i la B?lgrad (Alba Iulia), în Transilvania.)

Dar o Biseric? ritualist?, unit? cu statul, numai cre?tinism adev?rat n-a însemnat! Via?a „credincio?ilor“ a r?mas ?i mai departe insipid?, n?p?dit? de formalismul ?i prejudec??ile idolatriei pe care tocmai o p?r?siser?.

Istorice?te vorbind, vom admite ideea c? acest cre?tinism (destul de diluat) a constituit mijlocul prin care s-a putut p?stra nealterat caracterul romanic (latin) al limbii ?i civiliza?iei române?ti.

Prin Evanghelie ?i semnul Crucii Sale, Mântuitorul a p?strat veacuri de-a rânduri fiin?a na?ional? a vitregitului popor român. **(Prima calitate pe care B?lcescu, ca istoric, o recuno?tea „p?rin?ilor“ de odinioar? era de a fi fost „credincio?i sublimi“ atunci când „îngenuncheau pe câmpul b?t?liilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruin?ei sau cununa martirilor.“ – B?lcescu, Opere III, Bucure?ti, 1986, pag. 19). De altfel, aceast? caracteristic? a luptei religioase unite cu lupta de eliberare na?ional? a constituit ?i în cazul României cheia de bolt? a rezisten?ei deosebite pe care a opus-o în fa?a celor trei mari imperii la confluen?a c?rora s-a aflat ea: Imperiul Otoman la Sud; Imperiul Rus la Nord ?i Est ?i Imperiul Austro-Ungar la vest.

Referindu-ne la importan?a Bibliei, în general a c?r?ii, în via?a religioas? a ??rii noastre vom nota o particularitate foarte important?. În vremea în care Europa era zguduit? de Reform? la noi abia se tip?rea în limba slavon? – de?i c?r?i religioase au circulat de timpuriu în copii scrise de mân?. Doar peste aproximativ 150 de ani (la 1688) se va tip?ri Biblia, dar num?rul exemplarelor difuzate a fost cu totul simbolic. Este semnificativ apoi c? Biserica a folosit într-o m?sur? redus? originalul, adev?ratul caracter de înv???tur? avându-l textele comentate ?i mai ales înv???turile orale (practicate vreme de peste 600 de ani pân? a fi tip?rite) înglobate în c?r?i catehetice. Tradi?ia ?i-a încet??enit în felul acesta o pozi?ie cvasitotal?, apa proasp?t? de izvor fiind înlocuit? de pu?urile cr?pate ale gândirii omene?ti – fie ea ?i bine inten?ionat?. Na?iunea român? nu a ajuns nicicând la adev?rata con?tiin?? a primirii mesajului ve?nic prin Cuvânt („Logos“), ceea ce explic? ?i fr?mântata evolu?ie a spiritualit??ii sale.

Se poate vorbi, a?adar, în via?a noastr? religioas?, de importan?a Tradi?iei Scrise ?i mai pu?in de cea a C?r?ii Sfinte. C?r?i ca: „Triodul, Octoihul, ?apte taine, Liturghierul, Via?a ?i petrecerea sfin?ilor, Mineiele, Cazania “ ?i altele, oglindesc în detrimentul Evangheliei curate o râvn? deosebit? pentru consemnarea unor înv???turi omene?ti, pentru obiceiuri ?i practici biserice?ti b?trâne?ti.

O Evanghelie costa în anul 1581 opt duca?i, iar o Biblie a fost cump?rat? în anul 1720 cu „20 de oi cu miei: în total 40 de capete“ ?i cu 39 florini în anul 1734. Pre?ul pie?ei era fluctuant: în 1749 o Evanghelie era pre?uit? cu doi florini ?i doi boi, iar în 1797 la ?ase florini ?i o jum?tate de putin? de brânz?. Un exemplar al Bibliei lui ?erban ajuns? la Sibiel con?ine o însemnare ce înscrie numele a zeci de persoane care au contribuit la cump?rarea sa.

Indicând scumpetea lor, raritatea c?r?ilor mai poate fi observat? ?i din faptul c? ele au constituit în general acte de dona?ii domne?ti. Exemplarul Bibliei d?ruit de c?tre „M?ria Sa, Io ?erban Voevod tocmai la sfânta beserec? ot Orbe den Sus“ a ajuns ulterior în satul Dileu (Mure?). Biblia din Scheii Bra?ovului a fost d?ruit? acestui l?ca? de c?tre domnitorul Constantin Brâncoveanu. Un exemplar din cartea „Pravoslavnica m?rturisire“, tip?rit? la Buz?u în 1691, a fost ulterior d?ruit? de c?tre Sp?tarul Mihai Cantacuzino bisericii din Bodac (Mure?): „Aceast? carte, ce se nume?te M?rturisirea împotriva credin?ei a pravoslavnicilor cre?tini, care este dat? de dumnealui Mihai Cantacuzino, vel sp?tar, p?rintelui popilii Petru din Hudac, ca s? fie pentru îndreptarea credincio?ilor ?i dumnealui de pomenire.“

Reiese din toate cele prezentate ideea c? religia cea adev?rat? a îmbr?cat la noi o hain? în?el?toare. Important a devenit ce spune omul, datina ?i obiceiul din b?trâni, iar nu Dumnezeu prin Cuvânt. ?i cum omul, mai ales cel u?uratic, f?r? o temelie în Dumnezeu, este ceea ce se vede ?i ast?zi, starea Bisericii române putea deveni una de râvnit, ci dimpotriv?, una foarte rea. Lipsit de aportul Scripturii – vedem c? înv???tura cre?tin? n-a venit la noi din citirea Bibliei, ci Biblia a fost tradus? ?i adaptat? vie?ii dup? interpret?rile unei Tradi?ii pseudocre?tine (p?gâne) practicate de secole – poporul nostru a urmat în via?a spiritual? drumul anevoios al unei neprih?niri de?arte ob?inute prin faptele ?i sfor??rile omului, rezultatul fiind minciuna, forma, iar nu esen?a, ca ?i o deplorabil? stare de labilitate mistico-afectiv?, ce a înc?tu?at în încreng?tura unor supersti?ii puerile gândul ve?niciei s?dit de Creator în noi (?i care ?i-a g?sit pentru neamul românesc adânci valen?e duhovnice?ti c?ci, vorba lui Nicolae Iorga, „nemurirea am mo?tenit-o de la daci“). Caracteristica aceasta n-a sc?pat observa?iei marilor spirite; poetul nostru na?ional George Co?buc înfierea cu energie, în scrierea lui „Din supersti?iile p?gubitoare ale poporului nostru“, ignoran?a care spiritualiza practici de?arte, stigmatizând în felul acesta c?tre team? ?i umilin?? caracterul na?ional optimist avântat, plin de virtu?i.

De?i sclipitor ca form?, cre?tinismul românesc nu a produs o credin?? viabil?, n?sc?toare de via??, n-a împlinit dorin?a de p?rt??ie intim? cu un Mântuitor viu. Excep?ie fac aici binef?c?toarele influen?e ale lui Luther ?i Calvin în rândul popula?iei germane ?i ungure?ti din Transilvania.

Odat? cu înaintarea în timp, se constat? deci c? întrebarea de odinioar? a Mântuitorului, „Oare va g?si Fiul Omului credin?? pe p?mânt?“, a devenit tot mai mustr?toare. ?i aceasta pentru c? apropierea de timpurile moderne a dus, din ce în ce mai mult, la dec?derea Bisericii ca institu?ie a lui Dumnezeu ?i folosirea ei tot mai pronun?at? ca instrument politic.

Sfâr?itul secolului al XIX-lea ?i începutul secolului XX ajunsese s? se caracterizeze astfel printr-o situa?ie cu totul ab?tut?. Iat?, spre exemplu, cum vedea Biserica Ortodox? Român? un înalt demnitar al ei, arhimandritul Iuliu Scriban:

„Pretutindeni este lips? de via??... O astfel de Biseric? devine o anex? politic? iar de via?? religioas? nu mai poate fi vorba. Ea duce o existen?? egal? cu moartea... Aceasta a fost Biserica Bizantin?, loca? decorativ, în care spiritul se stinge. Mo?tenirea aceasta au c?p?tat-o toate Bisericile Ortodoxe, toate au caracterul sterilit??ii ca un viciu din na?tere...“

Un laic – profesorul universitar Gh. Ta?c? – afirma c?: „Este mult? vreme de când Biserica noastr? Ortodox? nu mai are nicio înrâurire asupra sufletelor credincio?ilor. În satele noastre, dou?-trei b?trâne dac? mai ?in de urât preotului în vremea slujbei, iar la ora?, ca preot la s?vâr?irea slujbei sfinte, rar dac? se mai r?t?ce?te cineva prin biseric?.

Cârciuma, Calea Victoriei, cafeneaua ?i în cazurile cele mai bune, citirea c?r?ilor adventiste ocup? diminea?a zilei de duminic?.

În vremurile tulburi prin care a trecut ?i ?ara noastr? (Primul R?zboi Mondial), atunci când talazurile revolu?ionare b?teau zidurile cet??ii noastre, Biserica nu a contribuit – desigur – cu nimic la oprirea lor, pentru c? Biserica noastr? ar putea fi o institu?ie de conservare social? ?i na?ional?, dar nu este.

Cauzele sunt multe ?i nu e locul s? le cercet?m, dar între ele este ?i starea de inferioritate a clerului nostru rural ?i completa apatie a celui urban. Dac? a f?cut la timp slujbele cerute de tipic, el ?i-a f?cut întreaga datorie.

Prisosul de energie al temperamentelor mai neastâmp?rate se cheltuie?te în politic? – în cazurile cele mai bune".

Preo?ii, slujitori ai altarului ?i cei ce trebuiau s? deschid? ochii poporului, se compl?ceau ei în?i?i într-o via?? u?oar?, ce d?dea na?tere la îmbuibare ?i dorin?? de agonisire. Lor li se potriveau atunci cuvintele aspre ale Domnului Isus Hristos: „Vai de voi, c?rturari ?i farisei f??arnici! Pentru c? voi închide?i oamenilor Împ?r??ia Cerurilor: nici voi nu intra?i în ea ?i nici pe cei ce vor s? intre nu-i l?sa?i s? intre.“ (Luca 23.13)

În revista „Neamul Românesc Literar“, anul 1, Nr. 3, din 1 Martie 1909, Iuliu Scriban demonstreaz? c? „Biserica noastr? nu poate progresa“ ?i în sus?inerea acestei afirma?ii argumenteaz?:

„... Aceasta e situa?ia Bisericilor ortodoxe autohtone. Sunt lipsite de via?? în cel mai înalt grad, din cauz? c? nu pot tr?i în conformitate cu regulile care stau la baza ortodoxiei. La temelia existen?ei lor, ca biserici na?ionale, st? un principiu de nega?iune ?i acest principiu le mortific?.“

„Dar o biseric? care nu e credincioas? principiilor ei e o apari?ie stranie de acestea, a c?rei parte nu poate fi decât sterilitatea.“

„Aceste Biserici vor cântaTe-Deum-uri, adic? vor avea un rol decorativ ?i atât. De activitate nu poate fi vorba, fiindc? sub aceste regimuri, activitatea e condi?ionat? de existen?a caracterelor ?i inimilor de foc, ?i caractere nu pot ap?rea sub astfel de regimuri, cum nu puteau ap?rea sub cel bizantin.“

„Asemenea Biserici nu pot produce nimic ?i deci nici activitatea moral? de care el (Statul) are nevoie.“

„Ei, nu v? pare c? asemenea Biserici sunt ca ni?te perne cu care se joac? doar copiii, aruncându-le dintr-un perete într-altul ?i întorcându-le fiecare cum vrea! Oare asta e Biserica pe care nici por?ile iadului nu o vor sf?râma?“

„Boala Bisericii noastre... e o boal? adânc? intrat? în m?runtaie.“

„Biserica, a?a cum este prezentat? prin mai mul?i din preo?ii de azi, e mai mult un culcu? de trândavi, bârlog de netrebnici ?i ?coal? a perversit??ii.“

„Am dat ce am dat în public rândul trecut; cele ce voi da acum vor zbârli p?rul cititorilor. Cu inima strâns? sunt nevoit s-o fac pentru c? în Biseric? nu mai este alt mijloc de lupt? ?i de protest. Scurmi p?mântul de junghiul durerii, când auzi faptele de canibali, necum de oameni mântui?i în Hristos, ?i sacrilegiile preo?ilor. Ce folos vor zice unii, lucrurile vor r?mânea tot a?a ca ?i mai înainte! O ?tiu! Dar când rana te arde, nu întrebi de ra?iuni ?i î?i plângi amarul ?i durerea.“

„Astfel au început a se tângui unii dintre preo?i contra fra?ilor lor perver?i. Din nenorocire, sunt prea pu?ini pentru ca glasul lor s? aib? vreun efect ?i s? porneasc? o reac?iune. E prea degenerat? Biserica pentru ca multe elemente de acest fel s? se ridice din sânul ei (Neamul Românesc, Nr. 138 din 19 Noiembrie 1908).

Concluzia la care ajungea un prelat cu privire la Biseric? ?i la proprii tovar??i de slujb? era: „Biserica, a?a cum predic? ea la noi poruncile lui Hristos, biserica plin? de speculan?i ?i de ?arlatani, de be?ivi, de vicio?i ?i de senzuali, aceast? biseric? nu este Biserica lui Hristos ci este pur ?i simplu nega?ia cre?tinismului...“

Duritatea remarcilor acestui om al Bisericii poate aduce neîndoios mult? nedumerire. Ne facem datoria de a ar?ta c? Iuliu Scriban nu era un oarecare în Biseric?. Iat? cum îl caracteriza un ilustru contemporan al s?u la trecerea sa în cele ve?nice (ianuarie 1949): „Iuliu Scriban!... Cel mai mare ziarist al Bisericii române?ti! Cel mai bine informat teolog! Cel mai mare cunosc?tor al lumii biserice?ti ?i teologice de peste hotare, din toate ??rile ?i în toate limbile.“ Este adev?rat c? despre mor?i se vorbe?te numai de bine, dar a afirma despre cineva în fa?a unor concuren?i de-o via?? c? a fost „cel mai“ este un curaj care nu poate face cas? bun? decât cu realitatea.

Referindu-se la vremurile întunecate de necredin?? ale istoriei noastre – situa?ia zilelor de azi este asem?n?toare! – Teodor Popescu spunea, cu o adânc? p?rere de r?u: „Toat? credin?a poporului nostru este cuprins? în ni?te forme lipsite de via??. O dovad? despre acest adev?r o d? ?i mul?imea crucilor; de?i crucea se vede a?a de des, nu ?tiu dac? la zece mii vei g?si un om în a c?rui via?? semnul crucii s?-?i aibe adev?ratul lui rost. Cre?tinismul zilelor noastre este un cre?tinism f?r? Hristos ?i f?r? Evanghelie; ?i acesta numai cre?tinism nu este. Este doar un nume, o form? ?i nimic mai mult. Ast?zi Domnul Isus este un necunoscut. În locul Lui, în bisericile numite cre?tine au venit înv???turile oamenilor, iar Hristos cel viu a r?mas necunoscut.“

Adev?rul este c? aceste st?ri de lucruri se datorau în parte ?i faptului c? în ?ara noastr? nu existau în acea perioad? publica?ii cre?tine care s? fac? posibil? aflarea adev?ratului mesaj evanghelic. Biblia era o carte rar?, iar traducerea greoaie împiedica chiar ?i pe omul cel mai bine inten?ionat s? priceap? ceva din planul de mântuire al lui Dumnezeu cu privire la p?c?to?i. Lumina era, a?adar, „ascuns? sub obroc“.

Din nefericire, pu?inii b?rba?i în stare s? descifreze aceste c?r?i nu b?nuiau ei în?i?i ce comoar? au lâng? ei. Al?i oameni tem?tori de Dumnezeu se mul?umeau s? s?rute doar Sfânta Carte la fiecare slujb?, gândind c? aceasta era tot ceea ce puteau face pentru mântuirea lor.

În afar? de ne?tiin?a de carte ?i ignoran??, exist? încet??enit? de veacuri ideea c? cel ce deschide din proprie ini?iativ? Sfânta Scriptur? „se r?t?ce?te“. Trebuiau solicitate – ?i r?spl?tite – interpret?rile „un?ilor Domnului“... adic? a preo?ilor hr?p?re?i!!!

Cât de adev?rate ni se par acum cuvintele prorocului care zice: „Poporul piere din lips? de cuno?tin??“.

În întunericul care a st?pânit la noi în ceea ce prive?te cunoa?terea Domnului Isus Hristos au fost îns? ?i oameni care, sub influen?a unora din cuvintele Scripturii risipite ici ?i colo prin slujbele religioase, au putut str?bate negura ?i ?i-au g?sit mântuirea personal? în Hristos cel „r?stignit pentru noi ?i-a noastr? mântuire“ (cum spune Crezul Ortodox). Dumnezeu a avut în toate timpurile oamenii S?i, care credeau într-adev?r în Hristos, credincio?i necunoscu?i de mul?ime dar „binecuvânta?i“ de El. Erau pu?ini, izola?i ?i tem?tori. Ve?nicia ni-i va descoperi ?i-i vom cunoa?te.

În alte ??ri cre?tine, în secolul al XIX-lea au avut loc mari treziri religioase. Aceste treziri nu erau altceva decât reîntoarcerea la via?a ?i înv???tura Scripturii. Aceast? „reînviere“ a credin?ei ?i a vie?ii credincio?ilor din Biserica Primar? era absolut necesar? deoarece cre?tin?tatea nu a r?mas la via?a sfânt? ?i curat? de la început.

„Cu cre?tin?tatea – spunea Teodor Popescu– s-a întâmplat ce se întâmpl? cu o ap? curg?toare. În Mun?ii Muscelului apa râului Dâmbovi?a este atât de curat? încât îi vezi pietrele de pe fundul albiei. Dar cum arat? ea aici, în Bucure?ti? Este de nerecunoscut... Tot a?a este ?i cu cre?tin?tatea...“

De veacuri, binefacerile ?tiin?ei ?i tehnicii, curentele artistice ?i ideologice din ??rile Europei Apusene au ajuns mai târziu în România datorit? pozi?iei ei geografice. A?ezat? la marginea de r?s?rit a Europei, ?ara noastr? a fost prejudiciat? din totdeauna de iner?ia cu care s-au propagat elementele revolu?ionare din toate domeniile vie?ii. Tot astfel s-a întâmplat ?i cu marea trezire religioas? a secolului trecut, care a constituit, f?r? doar ?i poate, penultima dispensa?iune în istoria Bisericii Domnului Isus Hristos pe p?mânt – Biserica Filadelfia.

În cele din urm?, adierea „marilor treziri“ a r?zb?tut ?i pe la noi. Adev?rul mântuirii prin credin?? a ajuns s? fie cunoscut prin pu?inii misionari ce-au activat la noi, de credincio?i purtând numele de „bapti?ti“ sau „Cre?tini dup? Evanghelie“. Lucrarea lor a fost pre?ioas?; totu?i, nefiind izvorât? din nevoile spirituale proprii ale poporului român, ea nu a avut roade deosebite; nu a avut caracterul dinamic, mistuitor, al unei treziri. ?i aceasta pentru c? nu a fost scoas? în eviden?? cu destul? claritate mântuirea personal? numai prin credin?a în Jertfa de la Golgota. De aici reticen?a popula?iei ?i slaba audien?? pe care au avut-o ace?ti temerari „pionieri“ ai credin?ei.

Poporul român avea nevoie de propov?duirea clar? a adev?rului c? Isus este de ajuns pentru mântuirea sufletului ?i pentru o via?? curat?. Era necesar? o propov?duire care s? înlocuiasc? legea faptelor, a datinilor ?i a obiceiurilor str?mo?e?ti prin Har, nu prin alte legi ?i orânduieli.

Era sfâr?itul secolului al XIX-lea ?i adierea cald? a unui secol nou trezea bucurie ?i optimism, iar adulmecarea frem?tat? a aerului înc?lzit de mi?care f?cea s? clocoteasc? arz?tor în piepturi o dorin?? de mai bine...

Situa?ia era aidoma cele prezentate de proprocul Ezechiel: „Caut printre ei un om care s? înal?e un zid ?i s? stea în mijlocul sp?rturii înaintea Mea pentru ?ar?, ca s? n-o nimicesc.“ ?i Domnul Dumnezeu n-a nimicit aceast? ?ar? – a?a de „cre?tin?“ – ci, a c?utat în în?elepciunea Lui atot?tiutoare un om, care s?-I pun? în aplicare planul S?u de mântuire a poporului român.

Potrivit nevoii spirituale specifice poporului nostru, Dumnezeu, în marea Sa bun?tate, a preg?tit  omul potrivit pentru aceast? grea misiune; un om care, f?r? s? stea mai întîi sub vreo influen?? omeneasc?, s-a întors mai întâi el la Dumnezeu ?i a devenit apoi o unealt? folositoare pentru trezirea multor suflete ?i pentru o bun? înrâurire asupra celorlalte grup?ri confesionale din ?ara noastr? din prima jum?tate a secolului XX.

Acest om al lui Dumnezeu s-a numit Teodor Popescu.

Un fapt deosebit privitor la acest vas ales de Dumnezeu a fost acesta: el s-a întors la Dumnezeu f?r? mijlocirea vreunui om, ci datorit? lucr?rii directe f?cute de Dumnezeu asupra Lui, credin?a în Domnul Isus împodobindu-i apoi sufletul cu tr?s?turile alese ale unui adev?rat cre?tin. N?zuind mereu spre o tot mai mare asem?nare cu chipul Domnului Isus, sufletul lui a fost îmbog??it cu „roada Duhului Sfânt“ care i-a dat autoritate nu numai în predic?, ci ?i în rela?iile particulare cu credincio?ii ?i cu oricine avea de-a face.

Acela?i lucru se poate spune ?i despre Dumitru Cornilescu, care a probat cu via?a sa puterea Scripturii, bog??ia necuprins? de în?elepciune ce izvor??te din aceasta, claritatea mesajului privitor la mântuire. Dac?, chiar f?r? a cunoa?te pe Mântuitorul, el fusese în stare s? se consacre cu toat? puterea lucr?rii lui Dumnezeu – r?spunzând prin aceasta chem?rii cere?ti ce d? ?i voin?a, ?i înf?pturea – odat? predat Domnului, motiva?ia sa a crescut neînchipuit, iar inima i-a fost incendiat? de responsabilitatea misiunii sale. Ieremia spune la cap. 20, versetul 9: „Dac? zic: «Nu voi mai pomeni de El ?i nu voi mai vorbi în Numele Lui!», iat? c? în inima mea e ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut s?-l opresc dar nu pot“ – ar?tând prin aceasta c? drumul apostolatului este f?r? întoarcere. „Vai de mine dac? nu vestesc Evanghelia“ – spune ?i apostolul Pavel.

Asemenea lor, Dumitru Cornilescu ?i-a sacrificat tinere?ea, întreaga via?? ?i fiin?? Aceluia care, mai înaintea lui, era cu Dumnezeu pe cruce împ?când totul prin sângele Jertfei. Indubitabil, Dumitru Cornilescu a fost motorul Mi?c?rii, acea energie intern? care produce în jurul ei agita?ie, învolburarea întrist?rii care duce la mântuire, apoi o lucrare dezinvolt?, izvorât? dintr-un curaj de martir.

Ace?ti bravi b?rba?i ai lui Dumnezeu au fost ale?i s? aprind? lumin? în ?ara noastr?, s-o ?in? sus ?i s-o r?spândeasc? cu toat? puterea: este vorba nu de o lumin? pieritoare, ci de lumina ve?nic? a Domnului Isus din Evanghelie, „în care avem r?scump?rarea, iar prin sângele Lui iertarea p?catelor“. Iat? o lucrarea m?rea?? cu adev?rat! O în?l?ime la care nu po?i ajunge decât pe aripile unei credin?e vii, adev?rate, în Mântuitorul personal.

Cât? m?iestrie ?i dragoste de oameni în tablourile lui Grigorescu!... Ciobanilor care l-au inspirat pe acest mare artist, minunatul p?stor de suflete Teodor Popescu le-a ar?tat nu numai portretul sufletelor lor, dar le-a ?i întins o mân? salvatoare vestindu-le Evanghelia ?i adeverindu-le c? Domnul Isus poate face din ni?te oameni p?c?to?i copii ai lui Dumnezeu.

Cât? duio?ie ?i cât? sim?ire adânc? în poezia vibrant? a lui Eminescu!... Ce unduire în?l??toare treze?te în sufletul nostru fermec?toarea muzic? a lui Enescu!...

Nu ?tim în ce m?sur? l-au mi?cat toate acestea pe Teodor Popescu, dar ?tim c? muzica cea mai frumoas?, cuvântul cel mai pl?cut, mai vesel ?i mai ales i-au r?sunat mereu în inim? ?i au înso?it peste tot lucrarea lui. „Singura-mi în?elepciune e Isus cel r?stignit“ r?sun? cântarea prin care l?uda ades pe Mântuitorul s?u, despre care psalmistul m?rturisea c? este „cel mai frumos dintre oameni“.

Pentru ace?ti „mai mari ai no?tri“ (Evrei 13.7), frumosul nu însemna doar contemplarea pasiv? – de?i cople?i?i o f?ceau adeseori –, ci, o activitate st?ruitoare, ei neoprindu-se la înf??i?area lucrurilor de aici; privind prin credin?? la frumuse?ea nepieritoare a Salvatorului ei se aplecau ?i mai hot?rât pe coarnele plugului.

La început de secol XX, C. Brâncu?i, ??ranul român care a revolu?ionat sculptura modern?, expunea în galerii de art? prestigioase, din Europa ?i America, n?zuin?a edenic? a sufletului s?u zbuciumat prin seria celebrelor sale „P?s?ri m?iestre“ în care repeta st?ruitor tematica zborului.

Era acela?i „zbor“ pe care îl avea în vedere Dumnezeu pentru sufletul poporului nostru, d?ruindu-ne un p?stor, un c?rturar, dar ?i mai mult, o echip? de evangheli?ti, care prin evolu?ia lor aveau s? desf??oare fructuoasa activitate prin mijlocirea c?reia zeci de mii de români auzind de jertfa isp??itoare de pe Calvar, aveau s? scape de moarte ?i de osând? întorcându-se la Dumnezeu. (Evalu?m la zeci de mii de familii m?rturia sfin?itoare a acestei lucr?ri spirituale desf??urate de-a lungul anilor, îns?, pe de-a-ntregul, influen?ele ei ne vor fi descoperite doar în ve?nicie.)

2.2 TEODOR POPESCU – UN P?RINTE SPIRITUAL

Motto: Isus le-a mai zis: „Eu sunt P?storul cel bun. P?storul cel bun î?i d? via?a pentru oi.“ (Ioan 10.11)

Dumbrava, satul natal al lui Teodor Popescu, este a?ezat mai sus de ora?ul Ploie?ti, în lunca larg? ?i bogat? în umezeal? dintre râul Teleaj?n ?i Cricovul S?rat la o altitudine de 120 m. Teleaj?nul, R?dila, iar mai la r?s?rit Cricovul S?rat, ?erpuiesc alene pe suprafa?a câmpiei, descriind meandre largi printre pâlcuri de s?lcii ?i arini, care dau o not? odihnitoare, de un pitoresc neasemuit întregului peisaj.

Tat?l lui Teodor se numea Gheorghe Ionescu ?i era originar din Prahova. S-a stabilit cu so?ia sa, Elena, fat? de preot, în acest sat, cu ocazia numirii lui ca p?stor al bisericii ortodoxe din localitate. Împreun? au avut 10 copii: 3 b?ie?i, apoi 6 fete ?i înc? un b?iat.

Teodor sem?na cu mama lui atât la înf??i?are, cât ?i la suflet. De?i a devenit cu vremea voinic, când a fost mic Teodor era un copil firav ?i boln?vicios. „Când s-a f?cut îns? mare – spunea mama lui – a fost cel mai bun copil. “

De?i erau oameni gospodari, apropia?i de copii ?i de treburile casei, de?i aveau temere de Dumnezeu, p?rin?ii lui T. Popescu nu aveau cuno?tina adev?rului. Doar mai târziu, prin m?rturia fiului lor, ei aveau s? g?seasc? în Domnul Isus un Mântuitor personal.

Teodor Popescu a avut o copil?rie lini?tit?. Ioan, fratele care era cu doi ani mai mare decât el, i-a fost cel mai apropiat prieten. Cu el se juca deseori, cu el mergea la gârl?, unde î?i petrecea cel mai mult timp în tov?r??ia altor copii.

„Când eram copil, m?rturisea Teodor Popescu, dac? trecea vreo turm? de oi prin sat, era pentru mine o priveli?te care m? mi?ca nespus. Cum beh?iau mieii dup? mamele lor! Aceasta îmi l?sa o mare triste?e în suflet!“

Aceste cuvinte apar?in unui suflet care avea s? devin? peste ani, el însu?i, un mare p?stor duhovnicesc, ce avea s? p?streze mereu vie în inim? nostalgia apropierii de adev?ratul P?stor al oilor – Domnul Isus Hristos.

?coala a urmat-o în comuna natal? ?i apoi în ora?, la Ploie?ti. „Tata a hot?rât s? m? fac? preot“, î?i amintea el mai târziu, a?a c? n-am avut voie s?-mi aleg cariera. Dac? ar fi fost dup? mine, m-a? fi f?cut înv???tor sau profesor, dar a trebuit s? ?in tradi?ia p?rin?ilor mei ?i s? urmez teologia.“ La b?trâne?e, aceste gânduri erau înso?ite de remarca: „Cred totu?i c? a?a a fost planul lui Dumnezeu. Faptul c? mâna Lui m-a sprijinit ?i m-a dirijat este clar. De abia mai pe urm? m-am convins de voia Lui.“

A început cursurile la seminarul teologic la Curtea de Arge?, apoi, dup? desfiin?area acestuia, ?i-a continuat studiile la Bucure?ti. Într-una din vacan?e, ptrecut? acas? printre ai s?i, a g?sit pentru prima oar? în podul casei un „Nou Testament“. L-a luat cu grij? ?i l-a strâns la piept. De?i era o traducere greoaie, l-a citit cu mult interes. A aflat multe lucruri noi, deosebit de interesante, dar nu a avut niciun îndrum?tor. Tat?l lui era doar un pop? de ?ar?...

Explicând în 1951 cuvintele apostolului Pavel privitoare la r?pire, Teodor Popescu spunea cu triste?e: „în ?colile unde se înv??au lucruri religioase, nimeni nu spunea lucrurile citite de noi azi din Scriptur?. Despre Cuvântul lui Dumnezeu am înv??at multe, dar Cuvântul lui Dumnezeu însu?i nu-l citisem, nici nu aveam interes pentru El. Din cauza ignor?rii Scripturii în aceste ?coli, majoritatea elevilor care le termin? ajung s?-?i fac? o plictisitoare meserie din ceea ce ar fi trebuit s? fie un apostolat. De aceea via?a spiritual? a enoria?ilor nu reprezint? prima lor preocupare, iar mul?i „seminari?ti“ intr? chiar de pe b?ncile ?colii în rândurile necredincio?ilor (ateilor) declara?i.“

Aceast? problem? ce-a constituit, se pare, nodul gordian al întregii activit??i a Bisericii Ortodoxe în România, este din nefericire ?i ast?zi pricina pentru care milioane de concet??eni se zvârcolesc în agonia p?catului ?i a necredin?ei.

La seminar Teodor Popescu a dus via?a obi?nuit? a unui elev studios. Pe la 14 ani a venit într-o leg?tur? mai apropiat? cu literatura. O carte de mare circula?ie pe atunci (premiul Nobel pentru literatur?, 1905), „Quo Vadis?“, i-a stârnit în inim? o vie admira?ie pentru primii cre?tii.

Tot în acea perioad? a murit de tuberculoz? Ioan, fratele lui mai mare ?i, totodat?, cel mai bun prieten al s?u. Dintr-o dat?, aceast? problem? a mor?ii l-a fr?mântat în mod deosebit umbrindu-i activitatea ulterioar? din anii de ?coal?.

În ce prive?te predica, elevul Teodor Popescu se distingea cu bune referin?e printre ceilal?i colegi ai s?i. La sfin?irea noii biserici din satul s?u – f?cut? în locul celei vechi, din lemn, prin str?dania tat?lui s?u – seminaristul T. Popescu a ?inut o predic? bine apreciat? de s?teni. Ei gândeau – ca ?i tat?l s?u de altfel – c? îl vor vedea curând „uns“ ca preot în biserica local?.

În 1907 a terminat seminarul ?i a urmat facultatea de Teologie. Dintre profesorii de acolo, singurul care i s-a impus în memorie a fost I. Mih?lcescu, mitropolitul de mai târziu al Moldovei. Om cult, profesorul de teologie te delecta intelectualice?te, dar el însu?i nu în?elegerea dumnezeirea Domnului Isus Hristos. El l-a încurajat totu?i pe T. Popoescu în studiul limbii germane împrumutându-i c?r?i.

În ce prive?te cunoa?terea limbilor str?ine, în afar? de ebraic?, greac? ?i latin? – ce le erau predate în ?coal? – el a aprofundat mai mult limba german?. Franceza a înv??at-o mai târziu singur, din ambi?ie, dat fiindc? multe c?r?i bune puteau fi g?site doar în aceast? limb?.

A înv??at îns? foarte bine teologia, iar în facultate a excelat. Când a dat ultimul examen, cei ce l-au ascultat au r?mas uimi?i de bog??ia cuno?tin?elor lui ?i de felul cum le expunea.

Mai târziu, dup? ce s-a întors la Dumnezeu, gândind la felul cum ?i-a tr?it tinere?ea, spunea într-o adunare de tineret din Bucure?ti: „Dac? a? mai fi tân?r ca dvs., cum mi-a? duce via?a? Cu experien?a pe care o am acum, dac? a? începe iar via?a – s? zic, de la 15 ani – altfel ar fi citirea Cuvântului, rug?ciunea, leg?tura fr??easc?, altfel ar fi toat? via?a mea. Bine ar fi fost s? fi cunoscut pe Domnul Isus mai devreme. Mult mai sus ar fi fost via?a mea, îndrumarea mea.“

Dup? ce a terminat teologia, Teodor Popescu a fost numit preot, în anul 1912, la biserica C?r?midarii de Jos din cartierul Grant din Bucure?ti. La pu?in timp dup? aceea a murit socrul s?u, iar el a fost mutat în locul acestuia la biserica Sfântul ?tefan sau „Cuibul cu barz?“ de pe strada Berzei, col? cu strada ?tirbei Vod?, mult mai aproape de centrul ora?ului.

Între timp, Teodor Popescu se c?s?torise cu Atena Ionescu, fiic? de preot, un caracter ales. Ea a fost o so?ie bun?, iubitoare. De?i era o fire pl?pând?, suferind?, ea a crescut cu drag cei trei copii ai lor: Paul, Eugenia ?i Ileana.“

Biserica „Cuibul cu barz?“ fusese denumit? astfel de or??eni, datorit? faptului c? o barz? î?i f?cuse cuib pe acoperi?ul cl?dirii. Umorul ?i spiritul de aten?ie n?scuser? o porecl? pitoreasc?, care reu?ise în cele din urm? s? înlocuiasc? chiar numele adev?rat al loca?ului de închinare.

În popor, exista o prejudecat? care împiedica orice gospodar tem?tor de Dumnezeu s? strice cuibul cu barz?. Spuneau oamenii c? barza c?reia i se face o astfel de nedreptate aduce un t?ciune aprins în cioc ?i d? foc casei neospitaliere. Lucrul acesta n-a fost v?zut de nimeni, dar te pui cu vorba din b?trâni?!...

Patronul bisericii era Sfântul diacon ?tefan – primul martir al cre?tinismului. ?tefan înseamn? „cunun?“. Totodat?, ?tefan a adus simbolul martiratului, al jertfei, al b?rb??iei de a înfrunta cu pieptul dezgolit împotrivirea, prigoana ?i ura. Oare nu poate fi numit preotul Teodor Popescu un „?tefan“ al cre?tinismului românesc din toate timpurile?

Înc? din primele contacte cu enoria?ii parohiei sale, preotul nou-sosit a f?cut o bun? impresie. Biserica lui începuse s? fie apoi mult frecventat? pentru c? ?inea predici frumoase. Spunea T. Popescu prin 1949: „Am predicat ?i înainte de a veni la Domnul Isus, dar ce am predicat? Legea, morala? ... Luam, de pild?, un viciu – cum ar fi be?ia sau desfrânarea – ?i îl prezentam pe toate fe?ele. Apoi, luam o virtute: bun?tatea, dragostea, d?ruirea. „Da, da, da“ zicea omul încântat c? i se înf??i?au lucrurile într-un fel interesant. Domnul Hristos îns?, lipsea de cele mai multe ori din predic?, iar mântuirea s?vâr?it? pe crucea de la Golgota, nici pomeneal?! Mai mult de 30 de ani am tr?it a?a cum tr?iesc cei mai mul?i oameni. M? socoteam înv???tor, de?i eu însumi eram suflete?te orb, nu vedeam c? la Golgota s-a ar?tat dragostea lui Dumnezeu.“

Modul în care Dumnezeu l-a apropiat pe Teodor Popescu de Domnul Isus ?i de Jertfa Lui isp??itoare a avut, în principal, trei etape distincte.

Primul din faptele ce au zguduit con?iin?a tân?rului preot ortodox a fost participarea lui la înmormântarea unei copili?e. Era a?a de frumoas? ?i nevinovat? încât, cu hainele ei albe, p?rea un înger. El nu a ?tiut s? spun? prea mare lucru la c?p?tâiul ei, în schimb a plâns ?i el împreun? cu to?i ceilal?i.

Trecerea din moarte la via??, din întuneric la lumin?, este evenimentul cel mai însemnat din via?a unui om. Experien?ele de care are el parte sunt cu adev?rat „p?mânt sfânt“; numai Dumnezeu ?i omul respectiv sunt martori în desf??urarea acestui extraordinar proces sufletesc. Nimeni nu poate s?-?i istoriseasc? în am?nunt minunea întoarcerii la Dumnezeu. Cuvintele sunt întotdeauna prea s?race ca s? redea o descriere fidel?, complet?.

Dup? spusa lui însu?i, arma de care s-a folosit Dumnezeu pentru înmuierea inimii lui T. Popescu a fost suferin?a (marea dilem? a filozofiei de profunzime ?i st?ruin?? kierkegaardian?). O suferin?? l?untric?, profund?, ce nu putea fi explicat?, pusese st?pânire pe el. Începuse s? lucreze cu mult? râvn? pentru cre?terea nivelului duhovnicesc al enoria?ilor s?i. Totul era îns? zadarnic: nemul?umirea sufleteasc? îi umbrea, maladiv?, medita?ia  singuratic?.

Peste câ?iva ani, privind cu mult? obiectivitate în urm?, puncta hot?rât într-un ziar: „De ani de zile, o bun? parte din preo?ime e profund nemul?umit? de starea în care se g?se?te poporul nostru din punct de vedere religios... Din num?rul acestor doritori de mai bine f?ceam ?i eu parte. ?i-am lucrat pe cât m-au ajutat puterile; ba chiar m? legasem cu gândul c?-mi f?ceam bini?or datoria... Rezultatul sfor??rilor mele era îns? egal cu zero. De ce? Pentru c? mai înainte de a încerca vindecarea altora, trebuia s? fiu eu însumi vindecat; mai înainte de a încerca s? ridic pe al?ii la o treapt? mai înalt? de credin?? ?i de via??, trebuia s? m? g?sesc eu însumi pe acea treapt?.“

Modul în care au urcat via?a ?i lucrarea lui T. Popescu pe o nou? treapt? a fost relatat cu lux de am?nunte în „Noua revist? bisericeasc?“ din August 1923, într-un articol intitulat: „O m?rturisire care poate fi unora de folos“. Acela?i subiect a fost reluat în multe din predicile lui ulterioare, în care a ar?tat noi laturi ale acestui fenomen pe care îl tr?ise cândva: na?terea din nou.

„Era în anul 1918. De la o vreme, o neîn?eleas? nemul?umire începu s?-?i fac? loc în inima mea. Nu puteam s? spun de ce; s?n?tatea mea ?i a celor ai mei nu l?sa nimic de dorit; lipsuri, în vremea ocupa?iei germane n-am îndurat – sau, n-am îndurat multe. De ce eram nemul?umit? Nu ?tiu. Predicam aproape regulat, iar biserica mea era frecventat? bini?or. Eram totu?i nemul?umit...

Nu ?tiu ce m-a f?cut în vremea aceea s? m? ocup – pe cât puteam eu – de problema SUFERIN?EI. Concluzia la care am ajuns nu cuprindea cine ?tie ce lucru nou: în fa?a suferin?ei, cel mai bun lucru este s?-?i pleci smerit capul ?i s? taci; revolta nu e bun? la nimic, ea î?i m?re?te numai suferin?a. Aceasta a fost concluzia. Ea nu este decât o idee comun?, pe care o întâlne?ti des în c?r?i, dar gândul ei s-a adâncit tot mai mult în mine ?i a devenit, oarecum, a mea...“

Foarte curând a venit ?i momentul, crud, când preotul T. Popescu avea s? experimenteze în via?a lui aceast? suferin??...

Într-una din zile a fost anun?at c? a murit so?ia unui bun prieten al s?u. Punându-se în locul nefericitului so?, el a sim?it din plin durerea ?i triste?ea desp?r?irii.

A murit apoi, la pu?in timp dup? aceea, ilustrul academician C. Giur?scu, care îl onorase în timpul din urm? cu prietenia lui aleas?. A plâns mult T. Popescu, a?a cum se plânge un prieten rar, mult pre?uit.

Dumnezeu hot?rî apoi al doilea mare moment al vie?ii care îl va determina s? se converteasc? pentru Hristos: moartea so?iei. Atena Popescu se îmboln?vise fulger?tor: o grip? cu amigdalit? a dus la blocarea rinichilor ?i, dup? o z?cere de 11 zile, a murit de uremie. Tân?rul preot T. Popescu a r?mas foarte deprimat de moartea n?praznic? a so?iei. R?mânând v?duv cu 3 copii, din care cel mai mic abia avea ?ase luni, mult iubiul slujitor al altarului a început s? pun? în practic? ceea ce el însu?i propov?duise altora: nu s-a r?zvr?tit împotriva lui Dumnezeu; totu?i a întrebat: „De ce, Doamne?“ Mintea lui nu în?elegea de ce Dumnezeu îl lovea pe el, un slujitor atât de devotat.

„În jalea mea – spunea Teodor Popescu mai târziu – mul?i mi-au spus cuvinte de mângâiere. Nespus de mult m? dureau cuvintele acelora care credeacu c? m? mângâie cu solu?iile lor str?vezii, c?, adic?, de acum încolo calea spre episcopat mi-e deschis?.“

Cel mai nimerit cuvânt i l-a spus în acel timp profesorul Simion Mehedin?i, o somitate a culturii române?ti, care l-a îndemnat: „P?rinte Popescu, ascult? sfatul unui om b?trân care î?i în?elege durerea. E?ti un om muncitor, o ?tiu. Nu p?r?si munca l?sându-te prad? dezn?dejdii. Munce?te ?i acum, ba înc? cu atât mai mult, ?i vei vedea c? prin munc? vei c?p?ta u?urare, iar puterile suflete?ti, acum împr??tiate, se vor aduna iar??i...“ A fost – cum spune Biblia – „o vorb? la timp potrivit“, ce a fost urmat?, mai apoi, de multe gânduri de recuno?tin?? ?i mul?umire.

Printre gândurile care-i persistau în minte în acea perioad? era ?i acesta c? el nu ?tia unde se dusese so?ia sa. Toate planurile de viitor erau apoi, cu totul spulberate. „O de?ert?ciune a de?ert?ciunilor... Totul este de?ert?ciune!“ î?i zicea el cu amar ?i în inima lui încol?i ideea c? trebuie s? ia o hot?râre capital?: ori s? se lase înfrânt, ori s?-?i schimbe cu totul felul de via??. Se gândea cu înfrigurare c? poate chiar mâine va fi ziua când va trebui s? stea în fa?a lui Dumnezeu... la judecat?. Ba înc? î?i închipuia ce îl va întreba Judec?torul cel Drept:

– Ce ai fost tu pe p?mânt?

– Am fost preot.

– Care era datoria ta de preot?

– S? aduc suflete la Tine.

– Ai adus vreun suflet la Mine? Spune-mi un nume, numai unul, despre care s? se poat? zice cu adev?rat c? prin tine a fost adus la Mine.

Acest dialog ?i mai ales aceast? ultim? întrebare îl umpleau de groaz?. Toat? lucrarea, pe care o socotea bun? în ochii lui, iar din partea altora primea laude, se n?ruia încetul cu încetul în fa?a lui Dumnezeu.

În mintea lui, porunca de respingere a Domnului: „Du-te de la Mine“ îl cutremura dându-i fiori de moarte. Nu este de mirare c? el încerca s? alunge aceste gânduri ca pe ni?te închipuiri boln?vicioase, sinistre ?i urâte, îns? nu reu?ea s? scape de ele în niciun fel.

Aceast? stare l?untric? a declan?at în mintea preotului ortodox ceea ce se cheam? un proces de con?tiin??. „Eu“, î?i zicea el, „sunt a?a cum ar vrea Dumnezeu s? fiu? Nu cumva aceasta este pricina pentru care n-am adus nici un suflet la Dumnezeu?“

?i a?a, fr?mântat de chinuitoare întreb?ri, s-a pomenit c? cerceteaz? cu asiduitate ce înseamn? „întoarcerea la Dumnezeu“. Cuno?tea acest cuvânt, atât de des întâlnit în Scriptur?, îns? nu-i în?elegea miezul. Întruna se tot întreba: „Ce-o fi întoarcerea la Dumnezeu?“

Despre aceast? stare de spirit avea s? povesteasc? mai târziu acela?i T. Popescu în urm?toarele cuvinte: „Prietenul meu Dumitru Cornilescu era în acest timp în Moldova. Auzind de greaua încercare prin care treceam, mi-a scris cuvinte de mângâiere, îns? într-un limbaj pe care nu-l prea pricepeam. Între altele, îmi spunea c? Dumnezeu ia cu o mân? ?i d? cu dou?. Nu mai ?in minte dac? aceast? vorb? m-a revoltat sau numai n-am în?eles-o. Într-una din scrisori, îns?, fiind întrebat de el cu ce m? ocup, i-am r?spuns precis: «cu întoarcerea la Dumnezeu ?i nu m? pot l?muri deloc asupra acestui lucru». Pe el l-a bucurat mult acest r?spuns c?ci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu.“

Un student la teologie, prieten cu Dumitru Cornilescu, cânt?re? ?i el la biserica lui Teodor Popescu, l-a încuno?tiin?at pe acesta de o oarecare activitate pe care Cornilescu o desf??ura la Boto?ani, spunându-i c? prin influen?a lui unii ?i-au schimbat din temelie via?a. Acest lucru l-a f?cut gelos pe T. Popescu ?i i-a scos ?i mai mult în eviden?? e?ecul lucr?rii lui. Era clar: toat? munca lui de pân? atunci era egal? cu zero, niciun suflet nu fusese câ?tigat pentru Dumnezeu.

Toate acestea se petrecuser? în perioada decembrie 1918 – mai 1919. Venind la Bucure?ti în luna mai, Dumitru Cornilescu a c?utat s? stea de vorb? cu Teodor Popescu. Dup? obi?nuitele comunic?ri, au ajuns la un violent schimb de cuvinte pe chestiuni de credin?? ?i s-au desp?r?it cu o prietenie r?cit?, nemiîntâlnindu-se mult timp dup? aceea.

Sosise al treilea moment pe care îl preg?tise Dumnezeu pentru a r?zbate cu raza de lumin? a cuno?tin?ei sale în inima întunecat? a p?rintelui T. Popescu. ?i aceasta s-a întâmplat chiar în timpul unei predici, când prezenta auditoriului o tenebroas? evocare a Zilei de Apoi. A vrut s?-?i sperie enoria?ii, dar pân? la urm? a fost el însu?i speriat de glasul Duhului lui Dumnezeu.

„Într-o dramatic? descriere – pe atunci m? pr?p?deam dup? a?a ceva –, înf??i?am cerul înnorat, neguros, iar tunete groaznice r?sunau de pretutindeni. Fulgere orbitoare br?zdau v?zduhul, de la o margine pân? la cealalt? a cerului. Locuitorii p?mântului fugeau îngrozi?i în toate p?r?ile. Fiecare om avea în spinare o sarcin? grea, care atr?gea asupra ei tr?snetul. Era sarcina p?catelor. Mânia lui Dumnezeu se descoperea din cer împotriva oric?rui p?cat al oamenilor. Oricine era lovit de tr?snet c?dea mort la p?mânt, fapt care m?rea groaza oamenilor ce ?ipau dezn?d?jdui?i. Undeva la o parte sta Cineva îmbr?cat în ve?mânt alb. Mâna Lui întins? ?inea poala mantiei ca pe o arip? ocrotitoare. Cu glas duios El striga: „Veni?i la Mine, c?ci numai a?a pute?i sc?pa de urgia ce v? amenin??.“ Cine voia s?-L asculte ?i se ad?postea sub mantia protectoare, sc?pa de sarcina grea din spinare ?i era salvat de pr?p?d. Cine nu voia, r?mânea afar?, sub urgie. „Ocrotitorul Acela – ziceam eu – este Hristos.“ Aceasta îns? era numai o figur? de stil. Dac? m-ar fi întrebat cineva cum se face c? Isus Hristos este izb?vitorul lui Dumnezeu n-a? fi putut s?-i dau o l?murire. Era îns? pentru prima oar? în via?a mea când puneam p?catul în leg?tur? cu Isus Hristos".

„Oh, ce prost! – ar putea s? zic? cineva – s? nu ?tie el atâta lucru?“ Da, nu ?tiam, acesta era adev?rul. Eu în ?coal? înv??asem multe, dar n-am luat nimic pentru mine. Ceea ce îmi r?m?sese în minte era c? Isus Hristos a venit în lume ca s? ne dea înv???tura Evangheliei. Nici prin gând nu-mi trecea c?, dac? ar fi fost vorba numai de înv???tur?, Dumnezeu s-ar fi servit de un om, de un proroc ?i n-ar mai fi trebuit s? trimit? pe însu?i Fiul S?u în lume.

P?catul era pentru mine o nimica toat?; putea oricând s? fie isp??it prin vreun lucru pe care îl poate face omul. Nimeni nu mi-a spus r?spicat c?, pentru isp??irea lui, a trebuit o jertf? ca cea de pe Golgota. În privin?a acestei jertfe, a? fi fost gata s? zic ca orice necredincios, c? Isus a murit pentru ideile Lui. Niciodat?, dar absolut niciodat?, nu m? oprisem asupra cuvintelor din „Crezul“ ortodox: „?i S-a r?stignit pentru noi“. Sau dac? m-am oprit, prin cuvântul „noi“ a? fi în?ele pe oricine altul, numai pe mine nu.

„Sunt eu p?c?tos?“ – iat? întrebarea la care am ajuns. ?i ce greu era de dat un r?spuns. Treceam în fa?a oamenilor, dar mai ales în fa?a mea însumi, drept un om foarte cumsecade, muncitor, cinstit, cu oarecare dar de sus. Nu ?tiu dac? to?i cei ce m? cuno?teau aveau despre mine aceast? p?rere, eu îns? o aveam – ?i înc? în ce grad! Nu luasem niciodat? în serios p?catul. Chiar dac? mi-a? fi g?sit vreun cusur, vreun p?cat, m-a? fi comparat îndat? cu cei din jurul meu ?i, g?sindu-m? mai bun ca ei, gândul mi s-ar fi luat de la p?catul s?vâr?it ?i în loc s? m? smeresc, a? fi ajuns s? m? îngâmf. Acum, îns?, f?ceam un lucru bun: citeam în fiecare zi Noul Testament. ?i îl citeam cu b?gare de seam?, ca pentru mine. În felul acesta, privirile mi s-au îndreptat mai mult spre Isus ?i spre mine însumi; ?i am început s? cam iau în serios p?catul ?i s? încep lupta cu el. Numai în felul acesta mi-a fost cu putin?? s? m? conving cât eram de robit de p?cat, cu ce lan?uri groase m? înf??urase el.

Cel dintâi p?cat cu care am dat piept a fost minciuna. Eu, omul serios, cumsecade, cinstit, am constatat cu uimire c? min?isem cu neru?inare la fiecare câ?tig. Uneori foloseam minciuna pentru a m? l?uda, ba mai mult, f?ceam din minciuna turnat? cu me?te?ug un semn de de?tept?ciune, m? felicitam singur când puteam s? mint mai bine. A?a este omul nemântuit: p?catul este elementul lui de via??. ?i, dac? am v?zut minciun? în via?a mea, n-a fost greu s? v?d ?i alte p?cate. P?catul mi s-a p?rut ca un lan? aruncat într-un lac. Pe mal, vizibile sunt numai câteva verigi. Partea mare a lan?ului este în ap?, nev?zut?. Dac? apuci de aceste verigi care se v?d ?i tragi lan?ul din ap? consta?i c? este foarte lung. ?i, dac lumina lui Dumnezeu merge crescând, începi s? vezi multe p?cate pe care nici nu le-ai socoti p?cate. Dac? ar fi s? în?ir toate p?catele, cred c? în vreun fel, pe toate le-am f?cut sau le f?ceam.

Am v?zut c? p?catul înseamn? mai întâi o neascultare de Dumnezeu, apoi o înstr?inare de El, de cele mai multe ori vr?jm??ia fa?? de Dumnezeu, sau o nep?sare revolt?toare ?i, în cele din urm?, chiar o t?g?duire a lui Dumnezeu. Acum, când am luat în serios p?catul, am v?zut cât de mult m? st?pânea el ?i cât de mare nevoie aveam de iertare. Trecutul care alt?dat? mi se p?rea de laud?, curat, nep?tat, îmi ap?rea acum a?a de p?c?tos, c?-mi era ru?ine cu el. De s-ar fi putut ?terge cu des?vâr?ire acel trecut, ar fi fost cel mai bun câ?tig pentru mine. Sim?eam deci nevoia s? închei un trecut plin de p?cat, s? m? ?tiu împ?cat cu Dumnezeu. Dar cum?

În Noul Testament vedeam totdeauna puse al?tur? iertarea ?i m?rturisirea prin credin??. Am c?utat s? m? l?muresc asupra credin?ei aducându-mi aminte de defini?ia pe care de atâtea ori o înv??asem la ?coal?, dar pe care tot de atâtea ori o uitasem. Poate c? de câteva ori voi fi luat nota maxim? la lec?iile despre credin??, îns? din aceste lec?ii nu s-a prins nimic de sufletul meu. ?i apoi, la drept vorbind, toate aceste lec?ii abstracte, f?r? miez, îmi erau tare nesuferite ?i nu le înv??am decât din ambi?ie ?i pentru not?. A?a se f?cea c?, dup? atâta amar de ?coal?, acum, când aveam nevoie s? ?tiu ceva despre credin??, nu mai g?seam nimic prin capul meu. Teoretice?te, mi-a fost imposibil s? în?eleg ce înseamn? credin?a. Din fericire, îns?, Evanghelia î?i d? o cale mult mai scurt? ?i mai bun? ca s? ajungi s? vezi ce este credin?a: calea practic?.

Am luat deci din Evanghelie cazul femeii p?c?toase (Luca 7), apoi pe cel al tâlharului de pe cruce (Luca 23); ?i-n ambele cazuri am v?zut c? a crede înseamn? a te încrede în Cuvântul lui Isus. ?i atunci, dac? Isus îmi spune c? ?i-a dat via?a ca „pre? de r?scump?rare pentru to?i“ (Marcu 10.45), de ce n-ar fi ?i pentru mine darul vie?ii Lui? Epistolele Apostolilor vorbesc atât de clar despre acest lucru, încât mi s-ar fi p?rut c? îl citesc pe fiecare pagin? a Noului Testament. Adev?rul c? Isus a murit pentru p?catele mele, în locul meu, a p?truns tot mai adânc în inima mea, pân? a ajuns de nezdruncinat. Abia acum am v?zut cum prive?te Dumnezeu p?catul – p?catul acela care odinioar? mi se p?rea o nimica toat?. Ce groz?vie înseamn? el, dac? pentru isp??irea lui nu a fost g?sit alt mijloc decât sângele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Am v?zut ?i dragostea Celui ce a luat asupra Sa ocara ?i blestemul meu ?i care ?i-a dat tot ce putea s? aib? o fiin?? mai scump – via?a – pentru mine.

În?elegând jertfa Lui, am v?zut în ea satisf?cut? dreptatea lui Dumnezeu ?i cerin?ele con?tiin?ei mele, acum trezite. Orice îndoieli se ridicau în mine în privin?a iert?rii mele, le alungam acum cu acest adev?r pe care îl ?ineam ca pe un steag de biruin??: Isus a murit pentru mine, El a pl?tit datoria mea. Atât îmi este de ajuns! A început s? încol?easc? atunci în inima mea o iubire necunoscut? pân? atunci ?i astfel o tainic? ?i dulce leg?tur? de gândire, de sim?ire, de via?? a început între mine ?i El. Eu ca rob al Lui, El ca St?pân al meu. Astfel, citind singur Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu.“

„Era cam pe la ceasul al zecilea“ când Ioan, evanghelistul, L-a întâlnit pe Domnul Isus. Vedem c? Ioan a ?inut minte chiar ?i clipa întâlnirii cu Mântuitorul s?u. Mul?i credincio?i ?tiu exact în ce zi, ba chiar ?i ora la care s-au întors la Dumnezeu. Teodor Popescu îns? nu putea s? spun? despre o anumit? clip? precis? din via??, c? ea a fost începutul vie?ii noi de leg?tur? personal? cu Domnul Isus. Înl?n?uit grozav de forme religioase ?i p?reri gre?ite cu privire la sine ?i la Dumnezeu, lumina care s-a f?cut în sufletul s?u se m?rea pe m?sur? ce Dumnezeu îl desc?tu?a de felul de vie?uire pe care îl mo?tenise. Astfel, când a ajuns s? întrez?reasc? ceva din p?c?to?enia lui ?i din dragostea ar?tat? la Golgota, nu ?tia ce s? fac?: s? se predea lui Dumnezeu sau s? înceap? s? lucreze cu ?i mai mult suflet. El a lucrat, a predicat acolo unde se g?sea. Lucrând s-a l?murit în multe privin?e ?i lumina din suflet s-a f?cut tot mai mare.

Cu privire la aceast? fascinant? tain? a na?terii din nou, Teodor Popescu a experimentat ceea ce spusese cu aproape 2000 de ani înainte însu?i Domnul Isus Hristos: „Vântul sufl? încotro vrea ?i-i auzi vuietul, dar nu ?tii de unde vine, nici încotro merge. Tot a?a este cu oricine este n?scut din Duhul“ (Ioan 3.8).

„O descoperire nespus de pre?ioas? a fost pentru mine când din Noul Testament am putut s? aflu c? pot s? fiu sigur de mântuire dac? m? încred numai în Isus Hristos, ?inându-m? strâns lipit de El ca de Mântuitorul ?i St?pânul meu, a c?rui voie era s? fie singura mea regul? de purtare. Ce pace ?i ce bucurie mi s-a rev?rsat atunci în suflet! Via?a mea a c?p?tat o ?int? nou?, fa?? de care orice ?int? p?mânteasc? este un gunoi. Aceast? ?int? a devenit pe zi ce trecea tot mai luminoas?, dându-mi mai mult? voio?ie.

Hot?rât de acum s-o rup cu p?catul, m-am avântat în aceast? lupt? cu siguran?a c? Isus, potrivit f?g?duin?ei date în Cuvântul Lui, este cu mine ?i nu m? va l?sa s? fiu biruit. Aceste reu?ite ale mele în lupta contra p?catului mi-au m?rit nespus bucuria. Satisfac?ia pe care am avut-o atunci când am reu?it s? înving minciuna, ura ?i toate celelalte p?cate n-ar fi putut fi egalat? nici m?car de câ?tigarea tuturor comorilor din lume. Recunosc c? prin s?vâr?irea p?catelor po?i s? ai satisfac?ie, mul?umire, bucurie. Îns? toate acestea sunt trec?toare ?i-?i las? mereu sufletul pustiit, otr?vit cu sentimentul amar al insatisfac?iei. Pe când bucuria ce izvor??te din Dumnezeu, din biruin?a împotriva p?catului, este nespus de dulce, curat?, statornic?, d?t?toare de via?? ?i de o nou? putere.

Dup? hot?rârea mea am avut, este drept, ?i câteva înfrângeri, dar acelea mi-au fost atât de dureroase, încât am c?utat numaidecât s? restabilesc rela?ia mea cu Dumnezeu prin rug?ciune, o rug?ciune de poc?in??, pornit? dintr-o inim? sincer?. Înfrângerile acestea m-au f?cut s?-mi dau seama c? nu în mine este vreo putere, ci numai în El; ?i c?, pentru a avea aceast? putere împotriva ispitelor, adic? pe Duhul Sfânt, este neap?rat nevoie s? m? ?in strâns lipit de Domnul ?i Mântuitorul meu, a?a ca s? nu m? simt niciodat? singur.“

Într-un ziar din 1924, Teodor Popescu scria: „Petrecându-se cu cineva minunea na?terii din nou, adic? minunea schimb?rii din temelie a întregii lui fiin?e, el nu mai are greut??i în a crede minunile Evangheliei. El vede c? toate minunile de acolo se repet? suflete?te când oamenii se întorc la Dumnezeu. Biblia nu mai este privit? ca o carte bun? doar ca ideal, ci ca o carte ce poate fi experimentat?. Aceste experien?e personale îl ajut? pe credincios s? îmbog??easc? el însu?i cu tr?iri proprii multe din istorisirile Sfintei Scripturi, aceast? înm?nunchere aducând o nou? lumin? asupra mesajului divin al Sfintei C?r?i.“

Astfel, citirea Cuvântului lui Dumnezeu devine pentru omul credincios o nevoie ?i o pl?cere aleas?. Biblia nu mai este pentru el o carte „pecetluit?“, neîn?eleas?, f?r? gust. Dimpotriv?, totul va p?rea nou, foarte nou, chiar, ?i nespus de dulce.

„Schimbându-mi inima ?i via?a mi s-a schimbat ?i graiul, deci ?i predica. Ea a început s? fie o chemare la via?a cu Hristos, via?? în care intrasem acum ?i-i gustam deja dulcea?a. Înainte vreme ea era dulceag?, molatec?, ori pompoas?. Acum îns?, devenise una foarte îndr?znea??, caustic? chiar, pentru cei înd?r?tnici ?i nep?s?tori, iar pentru cei sinceri dar ne?tiutori, foarte blând?. Îmi d?dea mâna s? biciuiesc p?catul, c?ci nu mi-l mai îng?duiam eu însumi. Puteam s? chem la împ?care cu Dumnezeu dup? ce eu însumi aflasem aceast? împ?care. Predicam acum nu despre un p?cat oarecare, ci despre Isus Hristos ?i via?a cu El. Evanghelia, fiind primit? acum cu autoritate indiscutabil? pentru mine, era nelipsit? din mâna mea în predic?. Ar?tam mai totdeauna din ce capitol ?i din ce verset predicam ?i nu oboseam în a îndemna pe oameni s? citeasc? ei singuri, acas?, în fiecare zi.

Aproape un an am predicat f?r? un rod v?dit. Cu ce ner?bdare a?teptam eu acest rod! Dar el nu se ar?ta. Poate c? nu m? pricepeam s? înf??i?ez clar lucrurile, poate c? Dumnezeu m? punea la încercare. Totu?i am st?ruit. Nespus de mare mi-a fost bucuria când cele dintâi roade au început s? se arate, adic? oameni care s? caute adev?rul mântuirii ?i s? se hot?rasc? pentru via?a cu Isus dup? Evanghelie. La revederea acestora, sufletul a tres?ltat cum tresalt? copilul c?ruia i s-ar da cel mai dorit dar, când de bucurie el bate din palme ?i nu ?tie ce s? mai fac?. ?i iat? c? aceste lucruri s-au înmul?it. Sufletele au început s? în?eleag? glasul de chemare la via?a nou? ?i totu?i a?a de veche a Bibliei. Cei ce se hot?rau la aceast? via?? treceau prin aceea?i stare de mare bucurie prin are trecusem ?i eu. Intrau ?i ei într-o lume de minuni. Câte experien?e suflete?ti minunate nu veneau s?-?i m?rturiseasc?! ?tiind c? vorbesc unui om care-i în?elege ?i care se bucur? împreun? cu ei de bun?tatea ?i puterea Domnului ar?tate cu fiecare. Am tr?it eu însumi atâtea minuni ?i mi s-au spus atâtea minuni de c?tre al?i credincio?i, încât m? temeam s? nu mi se toceasc? cugetul fa?? de minunile lui Dumnezeu. Eu cea mai mare minune o socot învierea unui suflet la o via?? nou?. ?i învieri de acestea, care de care mai minunat?, am v?zut multe.

Noul Testament a început s? fie mult cerut ?i citit cu deosebit? sârguin?? de cei din biseric?. Cei hot?râ?i, dac? nu veneau cu el la ei, se sileau s? ?in? minte capitolul ?i versetul asupra c?ruia li se predicase ?i, mergând acas?, citeau cu ochii lor cele explicate ajungând astfel s? le prind? în?elesul.

Astfel am ajuns la o via?? nou? în toat? lucrarea, via?? pe care n-a? da-o pe mii de alte vie?i, via?? pentru care lupt ?i sunt gata s? înfrunt totul, s? suf?r totul.“

Aceste gânduri erau rostite la început de drum de un tân?r preot ortodox român. Erau ele rostite din în?elegerea deslu?it? a unui ?el sfânt al vie?ii? Erau acestea, mai degrab?, crâmpeie dintr-o rug?ciune de n?zuin?? spre mai bine? Ori poate Biruitorul de pe cruce, Domnul Isus Hristos, îi insuflase mistuitor un destin apostolic, chemându-l s? lumineze sufletul întunecat al bietului popor român?

Nu ?tim ce a fost în mintea ?i în inima lui Teodor Popescu când a scris aceste rânduri militante. ?tim îns? acum, peste ani, c? toate acestea la un loc au fost adev?rate. În acei ani tulburi, Dumnezeu lucrase la via?a lui des?vâr?ind prima ?i cea mai însemnat? etap? a vie?ii lui: întoarcerea la Dumnezeu.

La sfâr?it de via??, privind cu evlavie la modul în care Dumnezeu îl scosese „din felul de?ert de vie?uire pe care-l mo?tenise de la p?rin?i“ ?i îl str?mutase „în împ?r??ia dragoste Lui“, Teodor Popescu spunea, cu ochii umezi, adânc mi?cat:

„Astfel, prin multe suspine ?i lacrimi, Domnul mi-a înfrânt inima trufa?? ca s?-mi dea o inim? nou?. S?rut nuiaua care m-a lovit!“