Cursuri gratuite

 

 

1) Curs introductiv -- Bibliologie

2) Curs introductiv -- Istoria şi Teologia BER

în perspectivă:

3) Curs introductiv -- Informatică, folosirea calculatorului personal (PC)

4) Curs introductiv -- Limba engleză - nivel I

 


 

1) Curs introductiv -- Bibliologie (... în pregătire)

Cristian Dumitru (traducător)

BLOC 1(autor Arnold Fruchtenbaum): Natura Bibliei (MBS030), Biblia şi Divina Revelaţie (MBS034), Inspiraţia Scripturilor (MBS037), Cele 8 Legăminte ale Bibliei(MBS021), Dispensaţiunile lui Dumnezeu (MBS041)

 


 

2) Curs introductiv -- Istoria şi Teologia B.E.R.

Daniel-Gabriel Cuculea
din Ciclul "Reforma sufletului omenesc"

Volumul I – O mişcare creştină în România, ediţia a II a, revizuită, manuscris, Bucureşti, Ed. Societatea Evanghelică Română&Co, Bucureşti, 2010

Volumul II – Dumitru Cornilescu şi Biblia română, ediţia a II a, revizuită, manuscris, Bucureşti, Ed. Societatea Evanghelică Română&Co, Bucureşti, 2010

 

Cuprins  VOLUMUL I -- O mişcare creştină în România


Cuvânt înainte

Cap. 1 O lucrare creştină în România

Cap. 2 Început de veac nou

........2.1. Rădăcini

........2.2. Teodor Popescu – un părinte spiritual

Cap. 3 Împotriva curentului

Cap. 4 Procesul

........4.1. Schisma

........4.2. Sentinţa

........4.3. Peregrinări

Cap. 5 Totul prin har

........5.1. Mare e secerişul

........5.2. Adunarea creştină „Trezirea”

........5.3. Asociaţia creştinilor după Scriptură

........5.4. Război şi pace

........5.5. Emil Constantinescu, Gh. Cornilescu şi alţii

Postfaţă

Repere bibliografice

 

 

Cuprins VOLUMUL II -- Dumitru Cornilescu şi Biblia română


Cap. 1 Din istoria cărţilor sfinte

Cap. 2 Dumitru Cornilescu şi istoria Bibliei române

Cap. 3 Lupta credinţei

Cap. 4 Cea mai dulce vorbă-i harul

Cap. 5 Sfârşitul veacului

........5.1 Amurgul

........5.2 Un nou legământ

........5.3 Peste ani

Postfaţă

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. „O lucrare a Evangheliei” - Horia şi Ştefan Azimioară,.manuscris – reperul principal al lucrării.

2. ”Intoarcere la Dumnezeu,istoria unui.om credincios-Teodor Popescu” -Horia Azimioară, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2006

3.”Viaţa şi lucrarea lui Dumitru Cornilescu” - Alexandru Măianu, Editura BER,Bucureşti, 1995

4. „Autobiografie” - Emil Constantinescu, manuscris.

5. „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora” - Dumitru Cornilescu, broşură, Bucureşti, 1946.

6. „Isus vă cheamă” - Teodor Popescu, predici, ediţia a III-a, Bucureşti,1939.

7. „Doi datornici” - Teodor Popescu, predică în colecţie.

8. „Predici” - Gheorghe Cornilescu, colecţie de predici.

9. „Viaţa de familie” - Emil Constantinescu, manuscris.

10. „Viaţa lui Hudson Taylor” - traducere, manuscris.

11. „Biserica sau Adunarea – istoria ei pe pământ” - traducere după Dr. A. Ladrierre (4 volume), manuscris.

12. „Biblia este totuşi adevărată” - Petru Popovici, broşură.

13. „Scurtă introducere biblică” - Ernst Aebi, traducere.

14. „Darul Lacrimilor” - Traian Dorz, Poezii religioase, 1939.

15. „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” – Mircea Păcurariu, Ed. Bisericii Ortodoxe Române, 1981.

16. „Istoria religiilor” - Diac. Prof. E. Vasilescu, Ed. Inst. Biblic şi de misiune ortodoxă, Bucureşti, 1975.

17. „Drumul Bisericii” - traducere de C. Pascu, Ed. Cultului Creştin după Evanghelie din R.S.R., Bucureşti, 1980.

18. „Istoria creştinilor” - Ion Ungureanu, Ed. Farul Mântuirii, Bucureşti, 1930.

19. „Adevăruri eterne” - C.I. Beldie, Ed. eparhială Rm. Vâlcea, 1939.

20. „Calea credinţei” - revistă ed. de Cultul Creştin după Evanghelie.

21. „Mitropolia Banatului” - revistă ortodoxă, nr. 4-6, Timişoara, 1971.

22. „Mitropolia Olteniei” - revistă ortodoxă, nr. 1-2, Craiova, 1988.

23. „Istoria României” - colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982-1985.

24. „Jurnal” (vol.I-III) - Gala Galaction, Ed. Minerva, 1980.

25. „Cântarea cântărilor” - Ioan Alexandru, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, colecţia „Biblioteca Orientalis”, Bucureşti, 1978.

26. „Vechi cărţi româneşti călătoare” - Florian Dudaş, Ed. Sport-turism, 1987.

27. „Magazin istoric” - revistă de cultură istorică, colecţie.

28. „Istoria românilor” - Nicolae Iorga, vol. I-X, Bucureşti.

29. „Biblia” - Ed.1915, 1928, 1931, 1938, 1944, 1968, 1975, 1982.

30. „Noul Testament” - Ed.1921, 1925, 1927, 1928, 1930, 1949, 1979, 1981, 1984.

31. presa anilor 1923-1924.

32. presa anilor 1986-1989.

S-au mai folosit, de asemenea, alte numeroase surse protestante, neoprotestante, ortodoxe, ştiinţifice, literare, radiofonice.

 

 

Capitolul 1

O LUCRARE CREŞTINĂ ÎN ROMÂNIA

Motto: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu care îţi va pregăti calea înaintea Ta.“ (Maleahi 3.1)

Era miercuri 12 ianuarie 1887. Preotului Gheorghe Ionescu din satul Dumbrava, Prahova, i se născuse al treilea fiu. Împreună cu soţia sa, Elena, s-au gândit să-l boteze Teodor, adică „darul lui Dumnezeu“ şi şi-au propus să-l facă preot, pentru a se respecta în felul acesta tradiţia familiilor lor.

La notar s-a întâmplat însă o minune: s-a scris pe actul de naştere Teodor... Popescu şi nu Ionescu, cum ar fi trebuit. O fi zis el: „i s-a mai născut încă un băiat popii...“

Ne amintim că odinioară Dumnezeu făcuse cu Avram un legământ, zicându-i: „Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatăl multor neamuri.“ (Geneza 17:5)

Tot aşa, i s-a schimbat acestui prunc numele, hotărându-i-se să devină preot şi cel ce avea să aducă mult obiditului popor român lumina sfântă a Evangheliei mântuirii. Prin el, Dumnezeu dădea naştere în România unei mişcări creştine unice, ce avea să înfrunte cu bărbăţie negura anilor de prigoană şi să rămână, în ciuda greutăţilor, ceea ce de la început a fost: o nestemată în colierul Miresei Domnului Isus.

Patru ani mai târziu, în 1891, într-un sat de pe tărâmul bătătorit de necredinţă al Olteniei, familia lui Ioan şi Eufimia Cornea aveau bucuria de a primi în casa lor pe întâiul lor născut, un băieţel plin de energie. Fiind oameni bisericoşi, l-au botezat Dumitru, care vine de la „Dimitrie“, nume ce se traduce prin „de la mama cea adevărată“, convinşi fiind că Dumnezeu este cel de la care vine orice lucru bun.

Numele pe care îl destinase Dumnezeu din veşnicii acestui copil era de fapt în concordanţă cu ceea ce avea să fie el în viaţa aceasta pământească. În limba greacă, „Doghimitir“ înseamnă „pământ“ şi „mamă“, simboluri ce înfăţişează cu adevărat un tip de creştin „pur românesc“, înjumătăţit între o măsură de elan lucrativ nestăvilit şi o profunzime statornică în ale sufletului.

În altă accepţiune, numele său ar mai însemna şi „Harnicul“. Ştiţi cum avea să fie caracterizată viaţa şi lucrarea cărturarului de mai târziu? „Dintre tinerii teologi, Dumitru Cornilescu este cel mai harnic slujitor pe ogorul scrisului românesc.“ (n.n. aprecierea unui erudit contemporan al său). Convingător! Şi pentru că „omul sfinţeşte locul“, după cum spune o vorbă înţeleaptă din popor, această aleasă însuşire sufletească a sa s-a transmis prin fire nevăzute şi lucrării creştine pe care a iniţiat-o împreună cu Teodor Popescu: HĂRNICIA.

Dar pe Dumitru l-a mai chemat şi Cornilescu, iar nu Cornea, ca pe tatăl său. Aceasta deoarece din motive numai de El ştiute, Dumnezeu făcuse ca părintele său pământesc să dorească să-şi schimbe numele. Era la lucru mâna lui Iehova, „Cel ce aduce la viaţă tot ce voieşte“, care rânduise o lucrare minunată pentru acel prunc zglobiu.

Domnul plănuise să facă lumină în minţile şi în sufletele noastre dăruindu-ne prin acest prunc Cartea Lui cea Sfântă – Biblia – care, transcrisă într-o limbă română actuală, clară, avea să producă acea binecuvântată revărsare de energii care vine dintr-o inimă revoluţionară prin credinţa adevărată într-un Mântuitor viu.

Prin Teodor Popescu şi Dumitru Cornilescu plaiul de baladă al Mioriţei, ţara bogată şi falnică străjuită de măreţia Munţilor Carpaţi, de unduitoarele valuri ale fluviului (Dunărea) şi de depărtările nesfârşite de ape ale Mării Negre, primea din partea lui Dumnezeu daruri deosebite: un păstor spiritual şi un cărturar, ce aveau să ridice în faţa poporului român steagul de la Golgota al jertfei Domnului Isus Hristos şi, urcându-l pe culmi încă neatinse,  aveau să aducă izbăvire multor mii de români care, prin simpla credinţă în forţa ispăşitoare a sângelui mântuitor, au primit iertarea de păcate şi împăcarea cu Dumnezeu.

Şi pentru că e scris că „nici un proroc nu este bine primit în patria lui“, Teodor Popescu şi Dumitru Cornilescu au avut de îndurat nedreptate, asuprire şi nu de puţine ori, jignirile grosolane ale celor ce nu vedeau în ei decât caii de bătaie al dolarilor americanilor protestanţi, deşi nicio misiune sau organizaţie confesională nu i-a inspirat sau sprijinit în temerara lor lucrare misionară, ci, doar singur Dumnezeu.

Poporul român, însetat de veacuri după „apa vieţii“, i-a primit însă cu nestăvilit entuziasm. Cei ce-l auzeau pe Teodor Popescu – cel ce avea să fie simbolul Evangheliei curate în România – îl slăveau pe Dumnezeu plini de uimire, asemeni ziarelor vremii: „Avem un Luther român! Este preotul elocvent Teodor Popescu de la Biserica Sf. Ştefan („Cuibul cu barză“) din Bucureşti.“

Născut într-un popor cu inima învârtoşată de necredinţă şi ignoranţă religioasă, cu o viaţă spirituală bisericească searbădă, fără esenţă, un fel de amestecătură eterogenă de Lege şi Har, acest om a făcut să strălucească precum un giuvaer de preţ lumina simplităţii mântuirii prin Evanghelie: „Eu nu vreau reforma Bisericii Ortodoxe – avea să declare el mai târziu – ci vreau reforma sufletului omenesc luat individual, şi anume prin Evanghelie. Fără o reformare a sufletului omenesc, fără o naştere din nou căpătată aşa cum o arată Evanghelia, nu s-a făcut şi nu se va face mai nimic (în Biserică).“

Această convingere a fost cheia succesului întregii activităţi a lui Teodor Popescu, a tuturor acelora care l-au sprijinit în binecuvântata lucrare evanghelică a sa. Aceasta a fost ceea ce putea produce cu adevărat „O MIŞCARE CREŞTINĂ ÎN ROMÂNIA“.

 

 

 

Capitolul 2

ÎNCEPUT DE VEAC NOU

Motto: „Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului.“ (Ier. 22.29)

„N-are importanţă cât va progresa mintea omenească şi cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adâncime; ea nu va fi în stare niciodată să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depind de atitudinea pe care a luat-o faţă de Biblie.“ (J.W. Goethe, într-o mărturisire făcută lui Eckerman cu 11 zile înainte de „marea trecere“).

2.1. RĂDĂCINI

Din vremuri străvechi, pe teritoriul dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi, dintre Nistru şi Tisa, locuia un popor mândru, harnic şi viteaz: poporul dac. Istoricul antic Herodot îi numea pe daci „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“.

Dacii credeau în nemurirea sufletului; ei se închinau la lună, la soare şi la stele. Zeii lor erau: Zamolxis – zeul suprem, precum şi divinităţi de mai mică importanţă (Gabeleizis – zeul ceresc al luminii; zeiţa Bendis – o zână a lunii şi a pădurilor). Lor le erau închinate anual, la serbările barbare ce se prăznuiau atunci, multe jertfe omeneşti.

Venirea pe pământ a Mântuitorului nostru a găsit aşadar aceste locuri într-o stare spirituală întunecată, plină de idolatrie. El S-a lăsat însă răstignit pentru ca şi aceşti oameni „dintre neamuri“ să cunoască prin El un Dumnezeu viu şi adevărat, un Dumnezeu al milei şi al dragostei, un Dumnezeu al iubirii aproapelui. Domnul a îngăduit ca prin ucenicii Săi să ajungă şi pe aceste meleaguri „vestea bună“ („Evanghelia“) a existenţei unui Mântuitor şi Salvator pentru sufletul doritor de iertare şi pace.

Tradiţia creştină afirmă că prin Dobrogea – provincie de lângă Mare în al cărei port Tomis şi-a petrecut anii de exil poetul Ovidiu – şi-ar fi început lucrarea de iluminare a sufletelor Andrei, Apostolul Domnului Isus. Uitat de negura timpului, acest început însă nu a mai fost continuat...

Răspândirea creştinismului s-a înfăptuit cu adevărat puţin mai târziu, odată cu cucerirea Daciei de către armatele Imperiului Roman. Împăratul Traian a învins foarte greu, la 105-106 d. H., armatele lui Decebal – regele autohton care continuase politica de neatârnare a tatălui său Scorilo, precum şi a înainte-mergătorului său, eroicul Burebista, întemeietorul statului unitar dac acum aproape 2100 de ani – şi a transformat ţara în „Dacia Romană“, teritoriu cu statut de provincie romană.

Odată cu limba latină şi înalta civilizaţie romană, biruitorii au adus cu ei şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Printre coloniştii din Dalmaţia, Moesia, Panonia, Grecia, Italia, Asia Mică (regiuni cu un bogat trecut creştin) au sosit şi primii propovăduitori creştini. Unii au venit chiar bucuroşi în acest „capăt de lume“ datorită prigoanei pe care o începuse Traian (în urma scrisorii de la Pliniu cel Tânăr) împotriva creştinilor din Imperiu. *(Strălucitul istoric C.C. Giurescu spunea: „Creştinismul românesc, ca şi graiul românesc, este de caracter latin. Românii sunt în această parte a Europei cei mai vechi creştini. Toate popoarele vecine, bulgarii, sârbii, ungurii, polonezii, ruşii au fost creştinate în urma lor.“ În sprijinul ideii, Biserica Ortodoxă aminteşte de martirajul câtorva sfiţi canonizaţi: Sf. Epiclet şi Astion – anul 300, Sf. Dasius de la Cernavodă – 303, Sf. Sava din părţile Buzăului – 373, Sf. Ioan Cassian şi alţii.)

Zorii creştinismului la noi sunt atestaţi şi de arheologi. Ei au descoperit, alături de numeroase alte vestigii **(este vorba, între altele, şi de inscripţia creştină de la Biertan, secolul IV, care atestă creştinismul de limbă latină în Dacia.), formaţiuni de peşteri din perioada Creştinismului timpuriu, folosite, se pare – după modelul de tristă amintire al catacombelor Romei creştine a lui Nero – ca lăcaş de închinare. S-au găsit scrijelite pe pereţii lor semnul crucii, precum şi nume proprii creştine.

Un poet contemporan a surprins foarte exact aceste realităţi retrăind vibrant vremuri prăfuite de arhive antice:

„În peşterile Sfântului Andrei

mai pâlpâie cărbuni din altă eră,

martiri uitaţi exaltă flori de tei

în gluga lor de patimi austeră.“

Creştinismul din aceste părţi, în timpurile de până la Constantin cel Mare, dar şi după aceea, a conservat modelul de evlavie al Faptelor Apostolilor. El s-a suprapus apoi cu fenomenul de formare a poporului român, rezultat în urma convieţuirii paşnice a dacilor cu coloniştii romani.

Versuri adânci surprind acest fenomen în felul următor:

„Atâţi amar de ani s-au învrăjbit

ca nişte fiare în pridvorul stâncii

Până când Mielul Sfânt le-a logodit

Iar din izvorul lor a înflorit

Un nou popor al gloriei: românii!“

Procesul de creştinare, foarte lent la noi, a avut un avânt mai mare tocmai în perioada secolelor VIII-IX, nefastă în istoria Bisericii, el implantând o credinţă gata „păgânizată“. Într-adevăr, în urma creştinării Bulgariei, vecinul de la Sud (sec. IX) şi a Rusiei, vecinul de la Est (sec. IX-X), se întăreşte influenţa Bisericii Greco-Ortodoxe şi a ritului slavon în Biserica română.

Acest rit, deja infectat de cultul sfinţilor, al icoanelor şi al moaştelor – marea dispută a veacurilor al VIII-lea şi al IX-lea de la Constantinopol – ajunsese să decadă ruşinos, ca şi Biserica, ce stimula viaţa monahală prin ordine bisericeşti.

Puţinele formaţiuni independente de influenţa predominantă a Bisericii Orientale au fost descurajate atât de reticenţa vădită a populaţiei autohtone, cât mai ales de valul nesfârşit, sacadat, al invaziilor popoarelor migratoare. Excesele asceţilor care se retrăgeau în munţi (pentru a conserva credinţa) indică o situaţie confuză.

În mileniul II, odată cu întemeierea formaţiunilor statale, Ţara Românească (Muntenia) şi Moldova – care au intrat sub influenţa Bisericii Bizantine („schisma răsăriteană“, anul 1043) – precum şi a Transilvaniei, ce s-a adăpostit sub aripa protectoare a Bisericii papale (catolice), s-a încheiat practic etapa creştinării acestor teritorii.*(În secolul XIV Biserica Ortodoxă era deja constituită la nivel de Mitropolie.Mai întâi în Muntenia, la Argeş, apoi în Moldova, la Suceava, au fost înfiinţate scaune mitropolitane. Mai târziu şi la Bălgrad (Alba Iulia), în Transilvania.)

Dar o Biserică ritualistă, unită cu statul, numai creştinism adevărat n-a însemnat! Viaţa „credincioşilor“ a rămas şi mai departe insipidă, năpădită de formalismul şi prejudecăţile idolatriei pe care tocmai o părăsiseră.

Istoriceşte vorbind, vom admite ideea că acest creştinism (destul de diluat) a constituit mijlocul prin care s-a putut păstra nealterat caracterul romanic (latin) al limbii şi civilizaţiei româneşti.

Prin Evanghelie şi semnul Crucii Sale, Mântuitorul a păstrat veacuri de-a rânduri fiinţa naţională a vitregitului popor român. **(Prima calitate pe care Bălcescu, ca istoric, o recunoştea „părinţilor“ de odinioară era de a fi fost „credincioşi sublimi“ atunci când „îngenuncheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor.“ – Bălcescu, Opere III, Bucureşti, 1986, pag. 19). De altfel, această caracteristică a luptei religioase unite cu lupta de eliberare naţională a constituit şi în cazul României cheia de boltă a rezistenţei deosebite pe care a opus-o în faţa celor trei mari imperii la confluenţa cărora s-a aflat ea: Imperiul Otoman la Sud; Imperiul Rus la Nord şi Est şi Imperiul Austro-Ungar la vest.

Referindu-ne la importanţa Bibliei, în general a cărţii, în viaţa religioasă a ţării noastre vom nota o particularitate foarte importantă. În vremea în care Europa era zguduită de Reformă la noi abia se tipărea în limba slavonă – deşi cărţi religioase au circulat de timpuriu în copii scrise de mână. Doar peste aproximativ 150 de ani (la 1688) se va tipări Biblia, dar numărul exemplarelor difuzate a fost cu totul simbolic. Este semnificativ apoi că Biserica a folosit într-o măsură redusă originalul, adevăratul caracter de învăţătură avându-l textele comentate şi mai ales învăţăturile orale (practicate vreme de peste 600 de ani până a fi tipărite) înglobate în cărţi catehetice. Tradiţia şi-a încetăţenit în felul acesta o poziţie cvasitotală, apa proaspătă de izvor fiind înlocuită de puţurile crăpate ale gândirii omeneşti – fie ea şi bine intenţionată. Naţiunea română nu a ajuns nicicând la adevărata conştiinţă a primirii mesajului veşnic prin Cuvânt („Logos“), ceea ce explică şi frământata evoluţie a spiritualităţii sale.

Se poate vorbi, aşadar, în viaţa noastră religioasă, de importanţa Tradiţiei Scrise şi mai puţin de cea a Cărţii Sfinte. Cărţi ca: „Triodul, Octoihul, Şapte taine, Liturghierul, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, Mineiele, Cazania “ şi altele, oglindesc în detrimentul Evangheliei curate o râvnă deosebită pentru consemnarea unor învăţături omeneşti, pentru obiceiuri şi practici bisericeşti bătrâneşti.

O Evanghelie costa în anul 1581 opt ducaţi, iar o Biblie a fost cumpărată în anul 1720 cu „20 de oi cu miei: în total 40 de capete“ şi cu 39 florini în anul 1734. Preţul pieţei era fluctuant: în 1749 o Evanghelie era preţuită cu doi florini şi doi boi, iar în 1797 la şase florini şi o jumătate de putină de brânză. Un exemplar al Bibliei lui Şerban ajunsă la Sibiel conţine o însemnare ce înscrie numele a zeci de persoane care au contribuit la cumpărarea sa.

Indicând scumpetea lor, raritatea cărţilor mai poate fi observată şi din faptul că ele au constituit în general acte de donaţii domneşti. Exemplarul Bibliei dăruit de către „Măria Sa, Io Şerban Voevod tocmai la sfânta beserecă ot Orbe den Sus“ a ajuns ulterior în satul Dileu (Mureş). Biblia din Scheii Braşovului a fost dăruită acestui lăcaş de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Un exemplar din cartea „Pravoslavnica mărturisire“, tipărită la Buzău în 1691, a fost ulterior dăruită de către Spătarul Mihai Cantacuzino bisericii din Bodac (Mureş): „Această carte, ce se numeşte Mărturisirea împotriva credinţei a pravoslavnicilor creştini, care este dată de dumnealui Mihai Cantacuzino, vel spătar, părintelui popilii Petru din Hudac, ca să fie pentru îndreptarea credincioşilor şi dumnealui de pomenire.“

Reiese din toate cele prezentate ideea că religia cea adevărată a îmbrăcat la noi o haină înşelătoare. Important a devenit ce spune omul, datina şi obiceiul din bătrâni, iar nu Dumnezeu prin Cuvânt. Şi cum omul, mai ales cel uşuratic, fără o temelie în Dumnezeu, este ceea ce se vede şi astăzi, starea Bisericii române putea deveni una de râvnit, ci dimpotrivă, una foarte rea. Lipsit de aportul Scripturii – vedem că învăţătura creştină n-a venit la noi din citirea Bibliei, ci Biblia a fost tradusă şi adaptată vieţii după interpretările unei Tradiţii pseudocreştine (păgâne) practicate de secole – poporul nostru a urmat în viaţa spirituală drumul anevoios al unei neprihăniri deşarte obţinute prin faptele şi sforţările omului, rezultatul fiind minciuna, forma, iar nu esenţa, ca şi o deplorabilă stare de labilitate mistico-afectivă, ce a încătuşat în încrengătura unor superstiţii puerile gândul veşniciei sădit de Creator în noi (şi care şi-a găsit pentru neamul românesc adânci valenţe duhovniceşti căci, vorba lui Nicolae Iorga, „nemurirea am moştenit-o de la daci“). Caracteristica aceasta n-a scăpat observaţiei marilor spirite; poetul nostru naţional George Coşbuc înfierea cu energie, în scrierea lui „Din superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru“, ignoranţa care spiritualiza practici deşarte, stigmatizând în felul acesta către teamă şi umilinţă caracterul naţional optimist avântat, plin de virtuţi.

Deşi sclipitor ca formă, creştinismul românesc nu a produs o credinţă viabilă, născătoare de viaţă, n-a împlinit dorinţa de părtăşie intimă cu un Mântuitor viu. Excepţie fac aici binefăcătoarele influenţe ale lui Luther şi Calvin în rândul populaţiei germane şi ungureşti din Transilvania.

Odată cu înaintarea în timp, se constată deci că întrebarea de odinioară a Mântuitorului, „Oare va găsi Fiul Omului credinţă pe pământ?“, a devenit tot mai mustrătoare. Şi aceasta pentru că apropierea de timpurile moderne a dus, din ce în ce mai mult, la decăderea Bisericii ca instituţie a lui Dumnezeu şi folosirea ei tot mai pronunţată ca instrument politic.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ajunsese să se caracterizeze astfel printr-o situaţie cu totul abătută. Iată, spre exemplu, cum vedea Biserica Ortodoxă Română un înalt demnitar al ei, arhimandritul Iuliu Scriban:

„Pretutindeni este lipsă de viaţă... O astfel de Biserică devine o anexă politică iar de viaţă religioasă nu mai poate fi vorba. Ea duce o existenţă egală cu moartea... Aceasta a fost Biserica Bizantină, locaş decorativ, în care spiritul se stinge. Moştenirea aceasta au căpătat-o toate Bisericile Ortodoxe, toate au caracterul sterilităţii ca un viciu din naştere...“

Un laic – profesorul universitar Gh. Taşcă – afirma că: „Este multă vreme de când Biserica noastră Ortodoxă nu mai are nicio înrâurire asupra sufletelor credincioşilor. În satele noastre, două-trei bătrâne dacă mai ţin de urât preotului în vremea slujbei, iar la oraş, ca preot la săvârşirea slujbei sfinte, rar dacă se mai rătăceşte cineva prin biserică.

Cârciuma, Calea Victoriei, cafeneaua şi în cazurile cele mai bune, citirea cărţilor adventiste ocupă dimineaţa zilei de duminică.

În vremurile tulburi prin care a trecut şi ţara noastră (Primul Război Mondial), atunci când talazurile revoluţionare băteau zidurile cetăţii noastre, Biserica nu a contribuit – desigur – cu nimic la oprirea lor, pentru că Biserica noastră ar putea fi o instituţie de conservare socială şi naţională, dar nu este.

Cauzele sunt multe şi nu e locul să le cercetăm, dar între ele este şi starea de inferioritate a clerului nostru rural şi completa apatie a celui urban. Dacă a făcut la timp slujbele cerute de tipic, el şi-a făcut întreaga datorie.

Prisosul de energie al temperamentelor mai neastâmpărate se cheltuieşte în politică – în cazurile cele mai bune".

Preoţii, slujitori ai altarului şi cei ce trebuiau să deschidă ochii poporului, se complăceau ei înşişi într-o viaţă uşoară, ce dădea naştere la îmbuibare şi dorinţă de agonisire. Lor li se potriveau atunci cuvintele aspre ale Domnului Isus Hristos: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia Cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.“ (Luca 23.13)

În revista „Neamul Românesc Literar“, anul 1, Nr. 3, din 1 Martie 1909, Iuliu Scriban demonstrează că „Biserica noastră nu poate progresa“ şi în susţinerea acestei afirmaţii argumentează:

„... Aceasta e situaţia Bisericilor ortodoxe autohtone. Sunt lipsite de viaţă în cel mai înalt grad, din cauză că nu pot trăi în conformitate cu regulile care stau la baza ortodoxiei. La temelia existenţei lor, ca biserici naţionale, stă un principiu de negaţiune şi acest principiu le mortifică.“

„Dar o biserică care nu e credincioasă principiilor ei e o apariţie stranie de acestea, a cărei parte nu poate fi decât sterilitatea.“

„Aceste Biserici vor cântaTe-Deum-uri, adică vor avea un rol decorativ şi atât. De activitate nu poate fi vorba, fiindcă sub aceste regimuri, activitatea e condiţionată de existenţa caracterelor şi inimilor de foc, şi caractere nu pot apărea sub astfel de regimuri, cum nu puteau apărea sub cel bizantin.“

„Asemenea Biserici nu pot produce nimic şi deci nici activitatea morală de care el (Statul) are nevoie.“

„Ei, nu vă pare că asemenea Biserici sunt ca nişte perne cu care se joacă doar copiii, aruncându-le dintr-un perete într-altul şi întorcându-le fiecare cum vrea! Oare asta e Biserica pe care nici porţile iadului nu o vor sfărâma?“

„Boala Bisericii noastre... e o boală adâncă intrată în măruntaie.“

„Biserica, aşa cum este prezentată prin mai mulţi din preoţii de azi, e mai mult un culcuş de trândavi, bârlog de netrebnici şi şcoală a perversităţii.“

„Am dat ce am dat în public rândul trecut; cele ce voi da acum vor zbârli părul cititorilor. Cu inima strânsă sunt nevoit s-o fac pentru că în Biserică nu mai este alt mijloc de luptă şi de protest. Scurmi pământul de junghiul durerii, când auzi faptele de canibali, necum de oameni mântuiţi în Hristos, şi sacrilegiile preoţilor. Ce folos vor zice unii, lucrurile vor rămânea tot aşa ca şi mai înainte! O ştiu! Dar când rana te arde, nu întrebi de raţiuni şi îţi plângi amarul şi durerea.“

„Astfel au început a se tângui unii dintre preoţi contra fraţilor lor perverşi. Din nenorocire, sunt prea puţini pentru ca glasul lor să aibă vreun efect şi să pornească o reacţiune. E prea degenerată Biserica pentru ca multe elemente de acest fel să se ridice din sânul ei (Neamul Românesc, Nr. 138 din 19 Noiembrie 1908).

Concluzia la care ajungea un prelat cu privire la Biserică şi la proprii tovarăşi de slujbă era: „Biserica, aşa cum predică ea la noi poruncile lui Hristos, biserica plină de speculanţi şi de şarlatani, de beţivi, de vicioşi şi de senzuali, această biserică nu este Biserica lui Hristos ci este pur şi simplu negaţia creştinismului...“

Duritatea remarcilor acestui om al Bisericii poate aduce neîndoios multă nedumerire. Ne facem datoria de a arăta că Iuliu Scriban nu era un oarecare în Biserică. Iată cum îl caracteriza un ilustru contemporan al său la trecerea sa în cele veşnice (ianuarie 1949): „Iuliu Scriban!... Cel mai mare ziarist al Bisericii româneşti! Cel mai bine informat teolog! Cel mai mare cunoscător al lumii bisericeşti şi teologice de peste hotare, din toate ţările şi în toate limbile.“ Este adevărat că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar a afirma despre cineva în faţa unor concurenţi de-o viaţă că a fost „cel mai“ este un curaj care nu poate face casă bună decât cu realitatea.

Referindu-se la vremurile întunecate de necredinţă ale istoriei noastre – situaţia zilelor de azi este asemănătoare! – Teodor Popescu spunea, cu o adâncă părere de rău: „Toată credinţa poporului nostru este cuprinsă în nişte forme lipsite de viaţă. O dovadă despre acest adevăr o dă şi mulţimea crucilor; deşi crucea se vede aşa de des, nu ştiu dacă la zece mii vei găsi un om în a cărui viaţă semnul crucii să-şi aibe adevăratul lui rost. Creştinismul zilelor noastre este un creştinism fără Hristos şi fără Evanghelie; şi acesta numai creştinism nu este. Este doar un nume, o formă şi nimic mai mult. Astăzi Domnul Isus este un necunoscut. În locul Lui, în bisericile numite creştine au venit învăţăturile oamenilor, iar Hristos cel viu a rămas necunoscut.“

Adevărul este că aceste stări de lucruri se datorau în parte şi faptului că în ţara noastră nu existau în acea perioadă publicaţii creştine care să facă posibilă aflarea adevăratului mesaj evanghelic. Biblia era o carte rară, iar traducerea greoaie împiedica chiar şi pe omul cel mai bine intenţionat să priceapă ceva din planul de mântuire al lui Dumnezeu cu privire la păcătoşi. Lumina era, aşadar, „ascunsă sub obroc“.

Din nefericire, puţinii bărbaţi în stare să descifreze aceste cărţi nu bănuiau ei înşişi ce comoară au lângă ei. Alţi oameni temători de Dumnezeu se mulţumeau să sărute doar Sfânta Carte la fiecare slujbă, gândind că aceasta era tot ceea ce puteau face pentru mântuirea lor.

În afară de neştiinţa de carte şi ignoranţă, există încetăţenită de veacuri ideea că cel ce deschide din proprie iniţiativă Sfânta Scriptură „se rătăceşte“. Trebuiau solicitate – şi răsplătite – interpretările „unşilor Domnului“... adică a preoţilor hrăpăreţi!!!

Cât de adevărate ni se par acum cuvintele prorocului care zice: „Poporul piere din lipsă de cunoştinţă“.

În întunericul care a stăpânit la noi în ceea ce priveşte cunoaşterea Domnului Isus Hristos au fost însă şi oameni care, sub influenţa unora din cuvintele Scripturii risipite ici şi colo prin slujbele religioase, au putut străbate negura şi şi-au găsit mântuirea personală în Hristos cel „răstignit pentru noi şi-a noastră mântuire“ (cum spune Crezul Ortodox). Dumnezeu a avut în toate timpurile oamenii Săi, care credeau într-adevăr în Hristos, credincioşi necunoscuţi de mulţime dar „binecuvântaţi“ de El. Erau puţini, izolaţi şi temători. Veşnicia ni-i va descoperi şi-i vom cunoaşte.

În alte ţări creştine, în secolul al XIX-lea au avut loc mari treziri religioase. Aceste treziri nu erau altceva decât reîntoarcerea la viaţa şi învăţătura Scripturii. Această „reînviere“ a credinţei şi a vieţii credincioşilor din Biserica Primară era absolut necesară deoarece creştinătatea nu a rămas la viaţa sfântă şi curată de la început.

„Cu creştinătatea – spunea Teodor Popescu– s-a întâmplat ce se întâmplă cu o apă curgătoare. În Munţii Muscelului apa râului Dâmboviţa este atât de curată încât îi vezi pietrele de pe fundul albiei. Dar cum arată ea aici, în Bucureşti? Este de nerecunoscut... Tot aşa este şi cu creştinătatea...“

De veacuri, binefacerile ştiinţei şi tehnicii, curentele artistice şi ideologice din ţările Europei Apusene au ajuns mai târziu în România datorită poziţiei ei geografice. Aşezată la marginea de răsărit a Europei, ţara noastră a fost prejudiciată din totdeauna de inerţia cu care s-au propagat elementele revoluţionare din toate domeniile vieţii. Tot astfel s-a întâmplat şi cu marea trezire religioasă a secolului trecut, care a constituit, fără doar şi poate, penultima dispensaţiune în istoria Bisericii Domnului Isus Hristos pe pământ – Biserica Filadelfia.

În cele din urmă, adierea „marilor treziri“ a răzbătut şi pe la noi. Adevărul mântuirii prin credinţă a ajuns să fie cunoscut prin puţinii misionari ce-au activat la noi, de credincioşi purtând numele de „baptişti“ sau „Creştini după Evanghelie“. Lucrarea lor a fost preţioasă; totuşi, nefiind izvorâtă din nevoile spirituale proprii ale poporului român, ea nu a avut roade deosebite; nu a avut caracterul dinamic, mistuitor, al unei treziri. Şi aceasta pentru că nu a fost scoasă în evidenţă cu destulă claritate mântuirea personală numai prin credinţa în Jertfa de la Golgota. De aici reticenţa populaţiei şi slaba audienţă pe care au avut-o aceşti temerari „pionieri“ ai credinţei.

Poporul român avea nevoie de propovăduirea clară a adevărului că Isus este de ajuns pentru mântuirea sufletului şi pentru o viaţă curată. Era necesară o propovăduire care să înlocuiască legea faptelor, a datinilor şi a obiceiurilor strămoşeşti prin Har, nu prin alte legi şi orânduieli.

Era sfârşitul secolului al XIX-lea şi adierea caldă a unui secol nou trezea bucurie şi optimism, iar adulmecarea fremătată a aerului încălzit de mişcare făcea să clocotească arzător în piepturi o dorinţă de mai bine...

Situaţia era aidoma cele prezentate de proprocul Ezechiel: „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc.“ Şi Domnul Dumnezeu n-a nimicit această ţară – aşa de „creştină“ – ci, a căutat în înţelepciunea Lui atotştiutoare un om, care să-I pună în aplicare planul Său de mântuire a poporului român.

Potrivit nevoii spirituale specifice poporului nostru, Dumnezeu, în marea Sa bunătate, a pregătit  omul potrivit pentru această grea misiune; un om care, fără să stea mai întîi sub vreo influenţă omenească, s-a întors mai întâi el la Dumnezeu şi a devenit apoi o unealtă folositoare pentru trezirea multor suflete şi pentru o bună înrâurire asupra celorlalte grupări confesionale din ţara noastră din prima jumătate a secolului XX.

Acest om al lui Dumnezeu s-a numit Teodor Popescu.

Un fapt deosebit privitor la acest vas ales de Dumnezeu a fost acesta: el s-a întors la Dumnezeu fără mijlocirea vreunui om, ci datorită lucrării directe făcute de Dumnezeu asupra Lui, credinţa în Domnul Isus împodobindu-i apoi sufletul cu trăsăturile alese ale unui adevărat creştin. Năzuind mereu spre o tot mai mare asemănare cu chipul Domnului Isus, sufletul lui a fost îmbogăţit cu „roada Duhului Sfânt“ care i-a dat autoritate nu numai în predică, ci şi în relaţiile particulare cu credincioşii şi cu oricine avea de-a face.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Dumitru Cornilescu, care a probat cu viaţa sa puterea Scripturii, bogăţia necuprinsă de înţelepciune ce izvorăşte din aceasta, claritatea mesajului privitor la mântuire. Dacă, chiar fără a cunoaşte pe Mântuitorul, el fusese în stare să se consacre cu toată puterea lucrării lui Dumnezeu – răspunzând prin aceasta chemării cereşti ce dă şi voinţa, şi înfăpturea – odată predat Domnului, motivaţia sa a crescut neînchipuit, iar inima i-a fost incendiată de responsabilitatea misiunii sale. Ieremia spune la cap. 20, versetul 9: „Dacă zic: «Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!», iată că în inima mea e ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut să-l opresc dar nu pot“ – arătând prin aceasta că drumul apostolatului este fără întoarcere. „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia“ – spune şi apostolul Pavel.

Asemenea lor, Dumitru Cornilescu şi-a sacrificat tinereţea, întreaga viaţă şi fiinţă Aceluia care, mai înaintea lui, era cu Dumnezeu pe cruce împăcând totul prin sângele Jertfei. Indubitabil, Dumitru Cornilescu a fost motorul Mişcării, acea energie internă care produce în jurul ei agitaţie, învolburarea întristării care duce la mântuire, apoi o lucrare dezinvoltă, izvorâtă dintr-un curaj de martir.

Aceşti bravi bărbaţi ai lui Dumnezeu au fost aleşi să aprindă lumină în ţara noastră, s-o ţină sus şi s-o răspândească cu toată puterea: este vorba nu de o lumină pieritoare, ci de lumina veşnică a Domnului Isus din Evanghelie, „în care avem răscumpărarea, iar prin sângele Lui iertarea păcatelor“. Iată o lucrarea măreaţă cu adevărat! O înălţime la care nu poţi ajunge decât pe aripile unei credinţe vii, adevărate, în Mântuitorul personal.

Câtă măiestrie şi dragoste de oameni în tablourile lui Grigorescu!... Ciobanilor care l-au inspirat pe acest mare artist, minunatul păstor de suflete Teodor Popescu le-a arătat nu numai portretul sufletelor lor, dar le-a şi întins o mână salvatoare vestindu-le Evanghelia şi adeverindu-le că Domnul Isus poate face din nişte oameni păcătoşi copii ai lui Dumnezeu.

Câtă duioşie şi câtă simţire adâncă în poezia vibrantă a lui Eminescu!... Ce unduire înălţătoare trezeşte în sufletul nostru fermecătoarea muzică a lui Enescu!...

Nu ştim în ce măsură l-au mişcat toate acestea pe Teodor Popescu, dar ştim că muzica cea mai frumoasă, cuvântul cel mai plăcut, mai vesel şi mai ales i-au răsunat mereu în inimă şi au însoţit peste tot lucrarea lui. „Singura-mi înţelepciune e Isus cel răstignit“ răsună cântarea prin care lăuda ades pe Mântuitorul său, despre care psalmistul mărturisea că este „cel mai frumos dintre oameni“.

Pentru aceşti „mai mari ai noştri“ (Evrei 13.7), frumosul nu însemna doar contemplarea pasivă – deşi copleşiţi o făceau adeseori –, ci, o activitate stăruitoare, ei neoprindu-se la înfăţişarea lucrurilor de aici; privind prin credinţă la frumuseţea nepieritoare a Salvatorului ei se aplecau şi mai hotărât pe coarnele plugului.

La început de secol XX, C. Brâncuşi, ţăranul român care a revoluţionat sculptura modernă, expunea în galerii de artă prestigioase, din Europa şi America, năzuinţa edenică a sufletului său zbuciumat prin seria celebrelor sale „Păsări măiestre“ în care repeta stăruitor tematica zborului.

Era acelaşi „zbor“ pe care îl avea în vedere Dumnezeu pentru sufletul poporului nostru, dăruindu-ne un păstor, un cărturar, dar şi mai mult, o echipă de evanghelişti, care prin evoluţia lor aveau să desfăşoare fructuoasa activitate prin mijlocirea căreia zeci de mii de români auzind de jertfa ispăşitoare de pe Calvar, aveau să scape de moarte şi de osândă întorcându-se la Dumnezeu. (Evaluăm la zeci de mii de familii mărturia sfinţitoare a acestei lucrări spirituale desfăşurate de-a lungul anilor, însă, pe de-a-ntregul, influenţele ei ne vor fi descoperite doar în veşnicie.)

2.2 TEODOR POPESCU – UN PĂRINTE SPIRITUAL

Motto: Isus le-a mai zis: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.“ (Ioan 10.11)

Dumbrava, satul natal al lui Teodor Popescu, este aşezat mai sus de oraşul Ploieşti, în lunca largă şi bogată în umezeală dintre râul Teleajăn şi Cricovul Sărat la o altitudine de 120 m. Teleajănul, Rădila, iar mai la răsărit Cricovul Sărat, şerpuiesc alene pe suprafaţa câmpiei, descriind meandre largi printre pâlcuri de sălcii şi arini, care dau o notă odihnitoare, de un pitoresc neasemuit întregului peisaj.

Tatăl lui Teodor se numea Gheorghe Ionescu şi era originar din Prahova. S-a stabilit cu soţia sa, Elena, fată de preot, în acest sat, cu ocazia numirii lui ca păstor al bisericii ortodoxe din localitate. Împreună au avut 10 copii: 3 băieţi, apoi 6 fete şi încă un băiat.

Teodor semăna cu mama lui atât la înfăţişare, cât şi la suflet. Deşi a devenit cu vremea voinic, când a fost mic Teodor era un copil firav şi bolnăvicios. „Când s-a făcut însă mare – spunea mama lui – a fost cel mai bun copil. “

Deşi erau oameni gospodari, apropiaţi de copii şi de treburile casei, deşi aveau temere de Dumnezeu, părinţii lui T. Popescu nu aveau cunoştina adevărului. Doar mai târziu, prin mărturia fiului lor, ei aveau să găsească în Domnul Isus un Mântuitor personal.

Teodor Popescu a avut o copilărie liniştită. Ioan, fratele care era cu doi ani mai mare decât el, i-a fost cel mai apropiat prieten. Cu el se juca deseori, cu el mergea la gârlă, unde îşi petrecea cel mai mult timp în tovărăşia altor copii.

„Când eram copil, mărturisea Teodor Popescu, dacă trecea vreo turmă de oi prin sat, era pentru mine o privelişte care mă mişca nespus. Cum behăiau mieii după mamele lor! Aceasta îmi lăsa o mare tristeţe în suflet!“

Aceste cuvinte aparţin unui suflet care avea să devină peste ani, el însuşi, un mare păstor duhovnicesc, ce avea să păstreze mereu vie în inimă nostalgia apropierii de adevăratul Păstor al oilor – Domnul Isus Hristos.

Şcoala a urmat-o în comuna natală şi apoi în oraş, la Ploieşti. „Tata a hotărât să mă facă preot“, îşi amintea el mai târziu, aşa că n-am avut voie să-mi aleg cariera. Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi făcut învăţător sau profesor, dar a trebuit să ţin tradiţia părinţilor mei şi să urmez teologia.“ La bătrâneţe, aceste gânduri erau însoţite de remarca: „Cred totuşi că aşa a fost planul lui Dumnezeu. Faptul că mâna Lui m-a sprijinit şi m-a dirijat este clar. De abia mai pe urmă m-am convins de voia Lui.“

A început cursurile la seminarul teologic la Curtea de Argeş, apoi, după desfiinţarea acestuia, şi-a continuat studiile la Bucureşti. Într-una din vacanţe, ptrecută acasă printre ai săi, a găsit pentru prima oară în podul casei un „Nou Testament“. L-a luat cu grijă şi l-a strâns la piept. Deşi era o traducere greoaie, l-a citit cu mult interes. A aflat multe lucruri noi, deosebit de interesante, dar nu a avut niciun îndrumător. Tatăl lui era doar un popă de ţară...

Explicând în 1951 cuvintele apostolului Pavel privitoare la răpire, Teodor Popescu spunea cu tristeţe: „în şcolile unde se învăţau lucruri religioase, nimeni nu spunea lucrurile citite de noi azi din Scriptură. Despre Cuvântul lui Dumnezeu am învăţat multe, dar Cuvântul lui Dumnezeu însuşi nu-l citisem, nici nu aveam interes pentru El. Din cauza ignorării Scripturii în aceste şcoli, majoritatea elevilor care le termină ajung să-şi facă o plictisitoare meserie din ceea ce ar fi trebuit să fie un apostolat. De aceea viaţa spirituală a enoriaşilor nu reprezintă prima lor preocupare, iar mulţi „seminarişti“ intră chiar de pe băncile şcolii în rândurile necredincioşilor (ateilor) declaraţi.“

Această problemă ce-a constituit, se pare, nodul gordian al întregii activităţi a Bisericii Ortodoxe în România, este din nefericire şi astăzi pricina pentru care milioane de concetăţeni se zvârcolesc în agonia păcatului şi a necredinţei.

La seminar Teodor Popescu a dus viaţa obişnuită a unui elev studios. Pe la 14 ani a venit într-o legătură mai apropiată cu literatura. O carte de mare circulaţie pe atunci (premiul Nobel pentru literatură, 1905), „Quo Vadis?“, i-a stârnit în inimă o vie admiraţie pentru primii creştii.

Tot în acea perioadă a murit de tuberculoză Ioan, fratele lui mai mare şi, totodată, cel mai bun prieten al său. Dintr-o dată, această problemă a morţii l-a frământat în mod deosebit umbrindu-i activitatea ulterioară din anii de şcoală.

În ce priveşte predica, elevul Teodor Popescu se distingea cu bune referinţe printre ceilalţi colegi ai săi. La sfinţirea noii biserici din satul său – făcută în locul celei vechi, din lemn, prin strădania tatălui său – seminaristul T. Popescu a ţinut o predică bine apreciată de săteni. Ei gândeau – ca şi tatăl său de altfel – că îl vor vedea curând „uns“ ca preot în biserica locală.

În 1907 a terminat seminarul şi a urmat facultatea de Teologie. Dintre profesorii de acolo, singurul care i s-a impus în memorie a fost I. Mihălcescu, mitropolitul de mai târziu al Moldovei. Om cult, profesorul de teologie te delecta intelectualiceşte, dar el însuşi nu înţelegerea dumnezeirea Domnului Isus Hristos. El l-a încurajat totuşi pe T. Popoescu în studiul limbii germane împrumutându-i cărţi.

În ce priveşte cunoaşterea limbilor străine, în afară de ebraică, greacă şi latină – ce le erau predate în şcoală – el a aprofundat mai mult limba germană. Franceza a învăţat-o mai târziu singur, din ambiţie, dat fiindcă multe cărţi bune puteau fi găsite doar în această limbă.

A învăţat însă foarte bine teologia, iar în facultate a excelat. Când a dat ultimul examen, cei ce l-au ascultat au rămas uimiţi de bogăţia cunoştinţelor lui şi de felul cum le expunea.

Mai târziu, după ce s-a întors la Dumnezeu, gândind la felul cum şi-a trăit tinereţea, spunea într-o adunare de tineret din Bucureşti: „Dacă aş mai fi tânăr ca dvs., cum mi-aş duce viaţa? Cu experienţa pe care o am acum, dacă aş începe iar viaţa – să zic, de la 15 ani – altfel ar fi citirea Cuvântului, rugăciunea, legătura frăţească, altfel ar fi toată viaţa mea. Bine ar fi fost să fi cunoscut pe Domnul Isus mai devreme. Mult mai sus ar fi fost viaţa mea, îndrumarea mea.“

După ce a terminat teologia, Teodor Popescu a fost numit preot, în anul 1912, la biserica Cărămidarii de Jos din cartierul Grant din Bucureşti. La puţin timp după aceea a murit socrul său, iar el a fost mutat în locul acestuia la biserica Sfântul Ştefan sau „Cuibul cu barză“ de pe strada Berzei, colţ cu strada Ştirbei Vodă, mult mai aproape de centrul oraşului.

Între timp, Teodor Popescu se căsătorise cu Atena Ionescu, fiică de preot, un caracter ales. Ea a fost o soţie bună, iubitoare. Deşi era o fire plăpândă, suferindă, ea a crescut cu drag cei trei copii ai lor: Paul, Eugenia şi Ileana.“

Biserica „Cuibul cu barză“ fusese denumită astfel de orăşeni, datorită faptului că o barză îşi făcuse cuib pe acoperişul clădirii. Umorul şi spiritul de atenţie născuseră o poreclă pitorească, care reuşise în cele din urmă să înlocuiască chiar numele adevărat al locaşului de închinare.

În popor, exista o prejudecată care împiedica orice gospodar temător de Dumnezeu să strice cuibul cu barză. Spuneau oamenii că barza căreia i se face o astfel de nedreptate aduce un tăciune aprins în cioc şi dă foc casei neospitaliere. Lucrul acesta n-a fost văzut de nimeni, dar te pui cu vorba din bătrâni?!...

Patronul bisericii era Sfântul diacon Ştefan – primul martir al creştinismului. Ştefan înseamnă „cunună“. Totodată, Ştefan a adus simbolul martiratului, al jertfei, al bărbăţiei de a înfrunta cu pieptul dezgolit împotrivirea, prigoana şi ura. Oare nu poate fi numit preotul Teodor Popescu un „Ştefan“ al creştinismului românesc din toate timpurile?

Încă din primele contacte cu enoriaşii parohiei sale, preotul nou-sosit a făcut o bună impresie. Biserica lui începuse să fie apoi mult frecventată pentru că ţinea predici frumoase. Spunea T. Popescu prin 1949: „Am predicat şi înainte de a veni la Domnul Isus, dar ce am predicat? Legea, morala? ... Luam, de pildă, un viciu – cum ar fi beţia sau desfrânarea – şi îl prezentam pe toate feţele. Apoi, luam o virtute: bunătatea, dragostea, dăruirea. „Da, da, da“ zicea omul încântat că i se înfăţişau lucrurile într-un fel interesant. Domnul Hristos însă, lipsea de cele mai multe ori din predică, iar mântuirea săvârşită pe crucea de la Golgota, nici pomeneală! Mai mult de 30 de ani am trăit aşa cum trăiesc cei mai mulţi oameni. Mă socoteam învăţător, deşi eu însumi eram sufleteşte orb, nu vedeam că la Golgota s-a arătat dragostea lui Dumnezeu.“

Modul în care Dumnezeu l-a apropiat pe Teodor Popescu de Domnul Isus şi de Jertfa Lui ispăşitoare a avut, în principal, trei etape distincte.

Primul din faptele ce au zguduit conşiinţa tânărului preot ortodox a fost participarea lui la înmormântarea unei copiliţe. Era aşa de frumoasă şi nevinovată încât, cu hainele ei albe, părea un înger. El nu a ştiut să spună prea mare lucru la căpătâiul ei, în schimb a plâns şi el împreună cu toţi ceilalţi.

Trecerea din moarte la viaţă, din întuneric la lumină, este evenimentul cel mai însemnat din viaţa unui om. Experienţele de care are el parte sunt cu adevărat „pământ sfânt“; numai Dumnezeu şi omul respectiv sunt martori în desfăşurarea acestui extraordinar proces sufletesc. Nimeni nu poate să-şi istorisească în amănunt minunea întoarcerii la Dumnezeu. Cuvintele sunt întotdeauna prea sărace ca să redea o descriere fidelă, completă.

După spusa lui însuşi, arma de care s-a folosit Dumnezeu pentru înmuierea inimii lui T. Popescu a fost suferinţa (marea dilemă a filozofiei de profunzime şi stăruinţă kierkegaardiană). O suferinţă lăuntrică, profundă, ce nu putea fi explicată, pusese stăpânire pe el. Începuse să lucreze cu multă râvnă pentru creşterea nivelului duhovnicesc al enoriaşilor săi. Totul era însă zadarnic: nemulţumirea sufletească îi umbrea, maladivă, meditaţia  singuratică.

Peste câţiva ani, privind cu multă obiectivitate în urmă, puncta hotărât într-un ziar: „De ani de zile, o bună parte din preoţime e profund nemulţumită de starea în care se găseşte poporul nostru din punct de vedere religios... Din numărul acestor doritori de mai bine făceam şi eu parte. Şi-am lucrat pe cât m-au ajutat puterile; ba chiar mă legasem cu gândul că-mi făceam binişor datoria... Rezultatul sforţărilor mele era însă egal cu zero. De ce? Pentru că mai înainte de a încerca vindecarea altora, trebuia să fiu eu însumi vindecat; mai înainte de a încerca să ridic pe alţii la o treaptă mai înaltă de credinţă şi de viaţă, trebuia să mă găsesc eu însumi pe acea treaptă.“

Modul în care au urcat viaţa şi lucrarea lui T. Popescu pe o nouă treaptă a fost relatat cu lux de amănunte în „Noua revistă bisericească“ din August 1923, într-un articol intitulat: „O mărturisire care poate fi unora de folos“. Acelaşi subiect a fost reluat în multe din predicile lui ulterioare, în care a arătat noi laturi ale acestui fenomen pe care îl trăise cândva: naşterea din nou.

„Era în anul 1918. De la o vreme, o neînţeleasă nemulţumire începu să-şi facă loc în inima mea. Nu puteam să spun de ce; sănătatea mea şi a celor ai mei nu lăsa nimic de dorit; lipsuri, în vremea ocupaţiei germane n-am îndurat – sau, n-am îndurat multe. De ce eram nemulţumit? Nu ştiu. Predicam aproape regulat, iar biserica mea era frecventată binişor. Eram totuşi nemulţumit...

Nu ştiu ce m-a făcut în vremea aceea să mă ocup – pe cât puteam eu – de problema SUFERINŢEI. Concluzia la care am ajuns nu cuprindea cine ştie ce lucru nou: în faţa suferinţei, cel mai bun lucru este să-şi pleci smerit capul şi să taci; revolta nu e bună la nimic, ea îţi măreşte numai suferinţa. Aceasta a fost concluzia. Ea nu este decât o idee comună, pe care o întâlneşti des în cărţi, dar gândul ei s-a adâncit tot mai mult în mine şi a devenit, oarecum, a mea...“

Foarte curând a venit şi momentul, crud, când preotul T. Popescu avea să experimenteze în viaţa lui această suferinţă...

Într-una din zile a fost anunţat că a murit soţia unui bun prieten al său. Punându-se în locul nefericitului soţ, el a simţit din plin durerea şi tristeţea despărţirii.

A murit apoi, la puţin timp după aceea, ilustrul academician C. Giurăscu, care îl onorase în timpul din urmă cu prietenia lui aleasă. A plâns mult T. Popescu, aşa cum se plânge un prieten rar, mult preţuit.

Dumnezeu hotărî apoi al doilea mare moment al vieţii care îl va determina să se convertească pentru Hristos: moartea soţiei. Atena Popescu se îmbolnăvise fulgerător: o gripă cu amigdalită a dus la blocarea rinichilor şi, după o zăcere de 11 zile, a murit de uremie. Tânărul preot T. Popescu a rămas foarte deprimat de moartea năpraznică a soţiei. Rămânând văduv cu 3 copii, din care cel mai mic abia avea şase luni, mult iubiul slujitor al altarului a început să pună în practică ceea ce el însuşi propovăduise altora: nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; totuşi a întrebat: „De ce, Doamne?“ Mintea lui nu înţelegea de ce Dumnezeu îl lovea pe el, un slujitor atât de devotat.

„În jalea mea – spunea Teodor Popescu mai târziu – mulţi mi-au spus cuvinte de mângâiere. Nespus de mult mă dureau cuvintele acelora care credeacu că mă mângâie cu soluţiile lor străvezii, că, adică, de acum încolo calea spre episcopat mi-e deschisă.“

Cel mai nimerit cuvânt i l-a spus în acel timp profesorul Simion Mehedinţi, o somitate a culturii româneşti, care l-a îndemnat: „Părinte Popescu, ascultă sfatul unui om bătrân care îţi înţelege durerea. Eşti un om muncitor, o ştiu. Nu părăsi munca lăsându-te pradă deznădejdii. Munceşte şi acum, ba încă cu atât mai mult, şi vei vedea că prin muncă vei căpăta uşurare, iar puterile sufleteşti, acum împrăştiate, se vor aduna iarăşi...“ A fost – cum spune Biblia – „o vorbă la timp potrivit“, ce a fost urmată, mai apoi, de multe gânduri de recunoştinţă şi mulţumire.

Printre gândurile care-i persistau în minte în acea perioadă era şi acesta că el nu ştia unde se dusese soţia sa. Toate planurile de viitor erau apoi, cu totul spulberate. „O deşertăciune a deşertăciunilor... Totul este deşertăciune!“ îşi zicea el cu amar şi în inima lui încolţi ideea că trebuie să ia o hotărâre capitală: ori să se lase înfrânt, ori să-şi schimbe cu totul felul de viaţă. Se gândea cu înfrigurare că poate chiar mâine va fi ziua când va trebui să stea în faţa lui Dumnezeu... la judecată. Ba încă îşi închipuia ce îl va întreba Judecătorul cel Drept:

Ce ai fost tu pe pământ?

Am fost preot.

Care era datoria ta de preot?

Să aduc suflete la Tine.

Ai adus vreun suflet la Mine? Spune-mi un nume, numai unul, despre care să se poată zice cu adevărat că prin tine a fost adus la Mine.

Acest dialog şi mai ales această ultimă întrebare îl umpleau de groază. Toată lucrarea, pe care o socotea bună în ochii lui, iar din partea altora primea laude, se năruia încetul cu încetul în faţa lui Dumnezeu.

În mintea lui, porunca de respingere a Domnului: „Du-te de la Mine“ îl cutremura dându-i fiori de moarte. Nu este de mirare că el încerca să alunge aceste gânduri ca pe nişte închipuiri bolnăvicioase, sinistre şi urâte, însă nu reuşea să scape de ele în niciun fel.

Această stare lăuntrică a declanşat în mintea preotului ortodox ceea ce se cheamă un proces de conştiinţă. „Eu“, îşi zicea el, „sunt aşa cum ar vrea Dumnezeu să fiu? Nu cumva aceasta este pricina pentru care n-am adus nici un suflet la Dumnezeu?“

Şi aşa, frământat de chinuitoare întrebări, s-a pomenit că cercetează cu asiduitate ce înseamnă „întoarcerea la Dumnezeu“. Cunoştea acest cuvânt, atât de des întâlnit în Scriptură, însă nu-i înţelegea miezul. Întruna se tot întreba: „Ce-o fi întoarcerea la Dumnezeu?“

Despre această stare de spirit avea să povestească mai târziu acelaşi T. Popescu în următoarele cuvinte: „Prietenul meu Dumitru Cornilescu era în acest timp în Moldova. Auzind de greaua încercare prin care treceam, mi-a scris cuvinte de mângâiere, însă într-un limbaj pe care nu-l prea pricepeam. Între altele, îmi spunea că Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu două. Nu mai ţin minte dacă această vorbă m-a revoltat sau numai n-am înţeles-o. Într-una din scrisori, însă, fiind întrebat de el cu ce mă ocup, i-am răspuns precis: «cu întoarcerea la Dumnezeu şi nu mă pot lămuri deloc asupra acestui lucru». Pe el l-a bucurat mult acest răspuns căci vedea în aceasta un început de lucrare a lui Dumnezeu.“

Un student la teologie, prieten cu Dumitru Cornilescu, cântăreţ şi el la biserica lui Teodor Popescu, l-a încunoştiinţat pe acesta de o oarecare activitate pe care Cornilescu o desfăşura la Botoşani, spunându-i că prin influenţa lui unii şi-au schimbat din temelie viaţa. Acest lucru l-a făcut gelos pe T. Popescu şi i-a scos şi mai mult în evidenţă eşecul lucrării lui. Era clar: toată munca lui de până atunci era egală cu zero, niciun suflet nu fusese câştigat pentru Dumnezeu.

Toate acestea se petrecuseră în perioada decembrie 1918 – mai 1919. Venind la Bucureşti în luna mai, Dumitru Cornilescu a căutat să stea de vorbă cu Teodor Popescu. După obişnuitele comunicări, au ajuns la un violent schimb de cuvinte pe chestiuni de credinţă şi s-au despărţit cu o prietenie răcită, nemiîntâlnindu-se mult timp după aceea.

Sosise al treilea moment pe care îl pregătise Dumnezeu pentru a răzbate cu raza de lumină a cunoştinţei sale în inima întunecată a părintelui T. Popescu. Şi aceasta s-a întâmplat chiar în timpul unei predici, când prezenta auditoriului o tenebroasă evocare a Zilei de Apoi. A vrut să-şi sperie enoriaşii, dar până la urmă a fost el însuşi speriat de glasul Duhului lui Dumnezeu.

„Într-o dramatică descriere – pe atunci mă prăpădeam după aşa ceva –, înfăţişam cerul înnorat, neguros, iar tunete groaznice răsunau de pretutindeni. Fulgere orbitoare brăzdau văzduhul, de la o margine până la cealaltă a cerului. Locuitorii pământului fugeau îngroziţi în toate părţile. Fiecare om avea în spinare o sarcină grea, care atrăgea asupra ei trăsnetul. Era sarcina păcatelor. Mânia lui Dumnezeu se descoperea din cer împotriva oricărui păcat al oamenilor. Oricine era lovit de trăsnet cădea mort la pământ, fapt care mărea groaza oamenilor ce ţipau deznădăjduiţi. Undeva la o parte sta Cineva îmbrăcat în veşmânt alb. Mâna Lui întinsă ţinea poala mantiei ca pe o aripă ocrotitoare. Cu glas duios El striga: „Veniţi la Mine, căci numai aşa puteţi scăpa de urgia ce vă ameninţă.“ Cine voia să-L asculte şi se adăpostea sub mantia protectoare, scăpa de sarcina grea din spinare şi era salvat de prăpăd. Cine nu voia, rămânea afară, sub urgie. „Ocrotitorul Acela – ziceam eu – este Hristos.“ Aceasta însă era numai o figură de stil. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum se face că Isus Hristos este izbăvitorul lui Dumnezeu n-aş fi putut să-i dau o lămurire. Era însă pentru prima oară în viaţa mea când puneam păcatul în legătură cu Isus Hristos".

„Oh, ce prost! – ar putea să zică cineva – să nu ştie el atâta lucru?“ Da, nu ştiam, acesta era adevărul. Eu în şcoală învăţasem multe, dar n-am luat nimic pentru mine. Ceea ce îmi rămăsese în minte era că Isus Hristos a venit în lume ca să ne dea învăţătura Evangheliei. Nici prin gând nu-mi trecea că, dacă ar fi fost vorba numai de învăţătură, Dumnezeu s-ar fi servit de un om, de un proroc şi n-ar mai fi trebuit să trimită pe însuşi Fiul Său în lume.

Păcatul era pentru mine o nimica toată; putea oricând să fie ispăşit prin vreun lucru pe care îl poate face omul. Nimeni nu mi-a spus răspicat că, pentru ispăşirea lui, a trebuit o jertfă ca cea de pe Golgota. În privinţa acestei jertfe, aş fi fost gata să zic ca orice necredincios, că Isus a murit pentru ideile Lui. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mă oprisem asupra cuvintelor din „Crezul“ ortodox: „Şi S-a răstignit pentru noi“. Sau dacă m-am oprit, prin cuvântul „noi“ aş fi înţele pe oricine altul, numai pe mine nu.

„Sunt eu păcătos?“ – iată întrebarea la care am ajuns. Şi ce greu era de dat un răspuns. Treceam în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa mea însumi, drept un om foarte cumsecade, muncitor, cinstit, cu oarecare dar de sus. Nu ştiu dacă toţi cei ce mă cunoşteau aveau despre mine această părere, eu însă o aveam – şi încă în ce grad! Nu luasem niciodată în serios păcatul. Chiar dacă mi-aş fi găsit vreun cusur, vreun păcat, m-aş fi comparat îndată cu cei din jurul meu şi, găsindu-mă mai bun ca ei, gândul mi s-ar fi luat de la păcatul săvârşit şi în loc să mă smeresc, aş fi ajuns să mă îngâmf. Acum, însă, făceam un lucru bun: citeam în fiecare zi Noul Testament. Şi îl citeam cu băgare de seamă, ca pentru mine. În felul acesta, privirile mi s-au îndreptat mai mult spre Isus şi spre mine însumi; şi am început să cam iau în serios păcatul şi să încep lupta cu el. Numai în felul acesta mi-a fost cu putinţă să mă conving cât eram de robit de păcat, cu ce lanţuri groase mă înfăşurase el.

Cel dintâi păcat cu care am dat piept a fost minciuna. Eu, omul serios, cumsecade, cinstit, am constatat cu uimire că minţisem cu neruşinare la fiecare câştig. Uneori foloseam minciuna pentru a mă lăuda, ba mai mult, făceam din minciuna turnată cu meşteşug un semn de deşteptăciune, mă felicitam singur când puteam să mint mai bine. Aşa este omul nemântuit: păcatul este elementul lui de viaţă. Şi, dacă am văzut minciună în viaţa mea, n-a fost greu să văd şi alte păcate. Păcatul mi s-a părut ca un lanţ aruncat într-un lac. Pe mal, vizibile sunt numai câteva verigi. Partea mare a lanţului este în apă, nevăzută. Dacă apuci de aceste verigi care se văd şi tragi lanţul din apă constaţi că este foarte lung. Şi, dac lumina lui Dumnezeu merge crescând, începi să vezi multe păcate pe care nici nu le-ai socoti păcate. Dacă ar fi să înşir toate păcatele, cred că în vreun fel, pe toate le-am făcut sau le făceam.

Am văzut că păcatul înseamnă mai întâi o neascultare de Dumnezeu, apoi o înstrăinare de El, de cele mai multe ori vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, sau o nepăsare revoltătoare şi, în cele din urmă, chiar o tăgăduire a lui Dumnezeu. Acum, când am luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare nevoie aveam de iertare. Trecutul care altădată mi se părea de laudă, curat, nepătat, îmi apărea acum aşa de păcătos, că-mi era ruşine cu el. De s-ar fi putut şterge cu desăvârşire acel trecut, ar fi fost cel mai bun câştig pentru mine. Simţeam deci nevoia să închei un trecut plin de păcat, să mă ştiu împăcat cu Dumnezeu. Dar cum?

În Noul Testament vedeam totdeauna puse alătură iertarea şi mărturisirea prin credinţă. Am căutat să mă lămuresc asupra credinţei aducându-mi aminte de definiţia pe care de atâtea ori o învăţasem la şcoală, dar pe care tot de atâtea ori o uitasem. Poate că de câteva ori voi fi luat nota maximă la lecţiile despre credinţă, însă din aceste lecţii nu s-a prins nimic de sufletul meu. Şi apoi, la drept vorbind, toate aceste lecţii abstracte, fără miez, îmi erau tare nesuferite şi nu le învăţam decât din ambiţie şi pentru notă. Aşa se făcea că, după atâta amar de şcoală, acum, când aveam nevoie să ştiu ceva despre credinţă, nu mai găseam nimic prin capul meu. Teoreticeşte, mi-a fost imposibil să înţeleg ce înseamnă credinţa. Din fericire, însă, Evanghelia îţi dă o cale mult mai scurtă şi mai bună ca să ajungi să vezi ce este credinţa: calea practică.

Am luat deci din Evanghelie cazul femeii păcătoase (Luca 7), apoi pe cel al tâlharului de pe cruce (Luca 23); şi-n ambele cazuri am văzut că a crede înseamnă a te încrede în Cuvântul lui Isus. Şi atunci, dacă Isus îmi spune că Şi-a dat viaţa ca „preţ de răscumpărare pentru toţi“ (Marcu 10.45), de ce n-ar fi şi pentru mine darul vieţii Lui? Epistolele Apostolilor vorbesc atât de clar despre acest lucru, încât mi s-ar fi părut că îl citesc pe fiecare pagină a Noului Testament. Adevărul că Isus a murit pentru păcatele mele, în locul meu, a pătruns tot mai adânc în inima mea, până a ajuns de nezdruncinat. Abia acum am văzut cum priveşte Dumnezeu păcatul – păcatul acela care odinioară mi se părea o nimica toată. Ce grozăvie înseamnă el, dacă pentru ispăşirea lui nu a fost găsit alt mijloc decât sângele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Am văzut şi dragostea Celui ce a luat asupra Sa ocara şi blestemul meu şi care Şi-a dat tot ce putea să aibă o fiinţă mai scump – viaţa – pentru mine.

Înţelegând jertfa Lui, am văzut în ea satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu şi cerinţele conştiinţei mele, acum trezite. Orice îndoieli se ridicau în mine în privinţa iertării mele, le alungam acum cu acest adevăr pe care îl ţineam ca pe un steag de biruinţă: Isus a murit pentru mine, El a plătit datoria mea. Atât îmi este de ajuns! A început să încolţească atunci în inima mea o iubire necunoscută până atunci şi astfel o tainică şi dulce legătură de gândire, de simţire, de viaţă a început între mine şi El. Eu ca rob al Lui, El ca Stăpân al meu. Astfel, citind singur Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu.“

„Era cam pe la ceasul al zecilea“ când Ioan, evanghelistul, L-a întâlnit pe Domnul Isus. Vedem că Ioan a ţinut minte chiar şi clipa întâlnirii cu Mântuitorul său. Mulţi credincioşi ştiu exact în ce zi, ba chiar şi ora la care s-au întors la Dumnezeu. Teodor Popescu însă nu putea să spună despre o anumită clipă precisă din viaţă, că ea a fost începutul vieţii noi de legătură personală cu Domnul Isus. Înlănţuit grozav de forme religioase şi păreri greşite cu privire la sine şi la Dumnezeu, lumina care s-a făcut în sufletul său se mărea pe măsură ce Dumnezeu îl descătuşa de felul de vieţuire pe care îl moştenise. Astfel, când a ajuns să întrezărească ceva din păcătoşenia lui şi din dragostea arătată la Golgota, nu ştia ce să facă: să se predea lui Dumnezeu sau să înceapă să lucreze cu şi mai mult suflet. El a lucrat, a predicat acolo unde se găsea. Lucrând s-a lămurit în multe privinţe şi lumina din suflet s-a făcut tot mai mare.

Cu privire la această fascinantă taină a naşterii din nou, Teodor Popescu a experimentat ceea ce spusese cu aproape 2000 de ani înainte însuşi Domnul Isus Hristos: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul“ (Ioan 3.8).

„O descoperire nespus de preţioasă a fost pentru mine când din Noul Testament am putut să aflu că pot să fiu sigur de mântuire dacă mă încred numai în Isus Hristos, ţinându-mă strâns lipit de El ca de Mântuitorul şi Stăpânul meu, a cărui voie era să fie singura mea regulă de purtare. Ce pace şi ce bucurie mi s-a revărsat atunci în suflet! Viaţa mea a căpătat o ţintă nouă, faţă de care orice ţintă pământească este un gunoi. Această ţintă a devenit pe zi ce trecea tot mai luminoasă, dându-mi mai multă voioşie.

Hotărât de acum s-o rup cu păcatul, m-am avântat în această luptă cu siguranţa că Isus, potrivit făgăduinţei date în Cuvântul Lui, este cu mine şi nu mă va lăsa să fiu biruit. Aceste reuşite ale mele în lupta contra păcatului mi-au mărit nespus bucuria. Satisfacţia pe care am avut-o atunci când am reuşit să înving minciuna, ura şi toate celelalte păcate n-ar fi putut fi egalată nici măcar de câştigarea tuturor comorilor din lume. Recunosc că prin săvârşirea păcatelor poţi să ai satisfacţie, mulţumire, bucurie. Însă toate acestea sunt trecătoare şi-ţi lasă mereu sufletul pustiit, otrăvit cu sentimentul amar al insatisfacţiei. Pe când bucuria ce izvorăşte din Dumnezeu, din biruinţa împotriva păcatului, este nespus de dulce, curată, statornică, dătătoare de viaţă şi de o nouă putere.

După hotărârea mea am avut, este drept, şi câteva înfrângeri, dar acelea mi-au fost atât de dureroase, încât am căutat numaidecât să restabilesc relaţia mea cu Dumnezeu prin rugăciune, o rugăciune de pocăinţă, pornită dintr-o inimă sinceră. Înfrângerile acestea m-au făcut să-mi dau seama că nu în mine este vreo putere, ci numai în El; şi că, pentru a avea această putere împotriva ispitelor, adică pe Duhul Sfânt, este neapărat nevoie să mă ţin strâns lipit de Domnul şi Mântuitorul meu, aşa ca să nu mă simt niciodată singur.“

Într-un ziar din 1924, Teodor Popescu scria: „Petrecându-se cu cineva minunea naşterii din nou, adică minunea schimbării din temelie a întregii lui fiinţe, el nu mai are greutăţi în a crede minunile Evangheliei. El vede că toate minunile de acolo se repetă sufleteşte când oamenii se întorc la Dumnezeu. Biblia nu mai este privită ca o carte bună doar ca ideal, ci ca o carte ce poate fi experimentată. Aceste experienţe personale îl ajută pe credincios să îmbogăţească el însuşi cu trăiri proprii multe din istorisirile Sfintei Scripturi, această înmănunchere aducând o nouă lumină asupra mesajului divin al Sfintei Cărţi.“

Astfel, citirea Cuvântului lui Dumnezeu devine pentru omul credincios o nevoie şi o plăcere aleasă. Biblia nu mai este pentru el o carte „pecetluită“, neînţeleasă, fără gust. Dimpotrivă, totul va părea nou, foarte nou, chiar, şi nespus de dulce.

„Schimbându-mi inima şi viaţa mi s-a schimbat şi graiul, deci şi predica. Ea a început să fie o chemare la viaţa cu Hristos, viaţă în care intrasem acum şi-i gustam deja dulceaţa. Înainte vreme ea era dulceagă, molatecă, ori pompoasă. Acum însă, devenise una foarte îndrăzneaţă, caustică chiar, pentru cei îndărătnici şi nepăsători, iar pentru cei sinceri dar neştiutori, foarte blândă. Îmi dădea mâna să biciuiesc păcatul, căci nu mi-l mai îngăduiam eu însumi. Puteam să chem la împăcare cu Dumnezeu după ce eu însumi aflasem această împăcare. Predicam acum nu despre un păcat oarecare, ci despre Isus Hristos şi viaţa cu El. Evanghelia, fiind primită acum cu autoritate indiscutabilă pentru mine, era nelipsită din mâna mea în predică. Arătam mai totdeauna din ce capitol şi din ce verset predicam şi nu oboseam în a îndemna pe oameni să citească ei singuri, acasă, în fiecare zi.

Aproape un an am predicat fără un rod vădit. Cu ce nerăbdare aşteptam eu acest rod! Dar el nu se arăta. Poate că nu mă pricepeam să înfăţişez clar lucrurile, poate că Dumnezeu mă punea la încercare. Totuşi am stăruit. Nespus de mare mi-a fost bucuria când cele dintâi roade au început să se arate, adică oameni care să caute adevărul mântuirii şi să se hotărască pentru viaţa cu Isus după Evanghelie. La revederea acestora, sufletul a tresăltat cum tresaltă copilul căruia i s-ar da cel mai dorit dar, când de bucurie el bate din palme şi nu ştie ce să mai facă. Şi iată că aceste lucruri s-au înmulţit. Sufletele au început să înţeleagă glasul de chemare la viaţa nouă şi totuşi aşa de veche a Bibliei. Cei ce se hotărau la această viaţă treceau prin aceeaşi stare de mare bucurie prin are trecusem şi eu. Intrau şi ei într-o lume de minuni. Câte experienţe sufleteşti minunate nu veneau să-şi mărturisească! Ştiind că vorbesc unui om care-i înţelege şi care se bucură împreună cu ei de bunătatea şi puterea Domnului arătate cu fiecare. Am trăit eu însumi atâtea minuni şi mi s-au spus atâtea minuni de către alţi credincioşi, încât mă temeam să nu mi se tocească cugetul faţă de minunile lui Dumnezeu. Eu cea mai mare minune o socot învierea unui suflet la o viaţă nouă. Şi învieri de acestea, care de care mai minunată, am văzut multe.

Noul Testament a început să fie mult cerut şi citit cu deosebită sârguinţă de cei din biserică. Cei hotărâţi, dacă nu veneau cu el la ei, se sileau să ţină minte capitolul şi versetul asupra căruia li se predicase şi, mergând acasă, citeau cu ochii lor cele explicate ajungând astfel să le prindă înţelesul.

Astfel am ajuns la o viaţă nouă în toată lucrarea, viaţă pe care n-aş da-o pe mii de alte vieţi, viaţă pentru care lupt şi sunt gata să înfrunt totul, să sufăr totul.“

Aceste gânduri erau rostite la început de drum de un tânăr preot ortodox român. Erau ele rostite din înţelegerea desluşită a unui ţel sfânt al vieţii? Erau acestea, mai degrabă, crâmpeie dintr-o rugăciune de năzuinţă spre mai bine? Ori poate Biruitorul de pe cruce, Domnul Isus Hristos, îi insuflase mistuitor un destin apostolic, chemându-l să lumineze sufletul întunecat al bietului popor român?

Nu ştim ce a fost în mintea şi în inima lui Teodor Popescu când a scris aceste rânduri militante. Ştim însă acum, peste ani, că toate acestea la un loc au fost adevărate. În acei ani tulburi, Dumnezeu lucrase la viaţa lui desăvârşind prima şi cea mai însemnată etapă a vieţii lui: întoarcerea la Dumnezeu.

La sfârşit de viaţă, privind cu evlavie la modul în care Dumnezeu îl scosese „din felul deşert de vieţuire pe care-l moştenise de la părinţi“ şi îl strămutase „în împărăţia dragoste Lui“, Teodor Popescu spunea, cu ochii umezi, adânc mişcat:

„Astfel, prin multe suspine şi lacrimi, Domnul mi-a înfrânt inima trufaşă ca să-mi dea o inimă nouă. Sărut nuiaua care m-a lovit!“