Studii / Cercetari - DILEME ETICE ÎN CREŞTINISMUL ROMÂNESC DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST ŞI POST-COMUNIST
Index articol
Studii / Cercetari
Studiu de caz
DILEME ETICE ÎN CREŞTINISMUL ROMÂNESC DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST ŞI POST-COMUNIST
O Reforma Moderna
Studiu biblic 'Planul de mantuire'
Toate paginile

3)Descarcă lucrare de doctorat de pe www.unibuc.ro(web-site-ul Universităţii din Bucureşti, despre "Mişcarea de la Cuibul cu Barză"

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FILOSOFIE

Lucrare de doctorat

DILEME ETICE ÎN CREŞTINISMUL ROMÂNESC

DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

ŞI POST-COMUNIST

 

ETHICAL DILEMMAS IN THE ROMANIAN CHRISTIANITY FROM THE TIME PERIOD OF COMMUNIST AND POST-COMMUNIST REGIME

 

- REZUMAT -

Conducător ştiinţific:

Prof. Univ. Dr. Vasile Morar

Doctorand:

Pană Flavius Alexandru

 

În centrul preocupărilor spirituale sau intelectuale ale sale, omul a aşezat mereu grija pentru „fizionomia sa morală”. Fiecare individ, mai mult sau mai puţin, a căutat nu numai siguranţă materială pentru ziua de mâine, nu numai un trai mai bun, ci şi o stabilitate emoţională, morală, rezultată din relaţia cu semenii şi concretizată printr-o convieţuire paşnică, bazată pe încredere şi respect. Această căutare motivată din străfundul fiinţei şi care este comună tuturor indivizilor, evident că se developează şi la nivelul comunităţilor umane - societăţii.

Orice societate doreşte o stabilitate, o permenentizare a „binelui” şi prosperităţii, iar regimurile politice, oricare ar fi ele, cultivă şi promovează valori considerate „potrivite pentru toţi”. Fără doar şi poate că raţiunile de fiinţare a societăţii umane aşează inevitabil în raport tensiv, pe de o parte voinţa colectivă a maselor şi „binele comun” promovat de ele, iar pe de cealaltă parte, aşa cum am spus, nu de puţine ori în disonanţă, înţelegerea valorilor aşa cum un individ oarecare este capabil să le înţeleagă, să le însuşească şi să le practice. Aceasta este una din ideile care au motivat acest studiu.

Pe întinsul celor cinci capitole am urmărit evidenţierea şi marcarea zonelor încărcate de tensiune, spaţii care favorizează crearea la nivel individual a dilemelor de ordin moral. Este de notorietate faptul că fiecare dintre noi ne organizăm diferit în grila de valori „bunurile sufletului” (adevărurile morale) pe care le selectăm din două surse. Pe de o parte adoptăm convingeri morale care provin din tărâmul sacrului, dar nu în ultimul rând deducem şi adoptăm valori izvorâte din etosul social şi din ordinile statului laic în spaţiul căruia trăim şi care este în cazul nostru (statul sub regimul comunist şi post-decembrist) în mare parte golit de sacru. Această realitate paradoxală o putem numi fără să greşim „tensiunea dintre Domn şi Cezar”. De fiecare dată cele două realităţi, deseori în conflict, îşi dau întâlnire în străfundul spiritual al individului, ambele reclamând pretenţia unei singure trăiri „spiritual-morale”. Pe de o parte, recunoaştem că această pretenţie este firească, deoarece, empiric, omul este o „fiinţă valorizatoare”. Înţelegem de aici că valorile nu se pot anihila ci ele doar se pot completa, transfroma sau perfecţiona reciproc, până într-acolo încât, uneori, prin rupturi de dimensiuni abisale pot să fie chiar înlocuite cu altele. Pe de altă parte, toate aceste trasformări fie şi de un dramatism extrem, ne arată că omul şi implicit societatea nu sunt realităţi capabile să manifeste trăsături „amorale” ci doar morale sau imorale. Cu alte cuvinte, omul nu poate exista, în forma sa spirituală şi intelectuală pe care o afişează, fără a fi depozitarul unui set de trăsături moral-spirituale. Aşadar, individul nu poate fi „amoral” deoarece nu este doar materie anorganică, nu este obiect. El este întotdeauna imoral sau moral pentru că este materie animată de „spirit”, organism viu înzestrat cu raţiune, ceea ce de fapt îl responsabilizează.

Pornind de la aceste realităţi, în primul capitol am vorbit despre „RELIGIE ŞI MORALITATE” prezentând comparativ şi complementar „valorile raţiunii” şi virtuţile credinţei (în cazul nostru „creştinismul”). Un loc important în acest capitol l-a ocupat analiza moralei creştine şi surprinderea dinamicii ei.

Cum era de aşteptat, factorii care determină schimbarea moralei (progresia sau regresia) au fost prezentaţi cu atenţie. Aşadar, am dezvoltat pe rând rolul „credinţei”, al „sentimentului” şi al raţiunii” arâtând atât aspectele complementare şi pozitive dintre acestea cât şi spaţiile de conflict. Concluzia a fost firească, şi anume că o „credinţă” fără „sentiment” şi „raţiune” nu poate fi „autentică” pentru lumea modernă sau post-modernă. Din perspectiva gândirii creştine, valorile morale nu izvorăsc nici din impulsurile emoţionale ale fiinţei, nici din etosul social, nici din ordinea statului laic ci sunt determinate de asumarea unei trăiri împreună cu Dumnezeu (în sensul ascultării Legii). Despre trăirile morale autentice, şi despre vremurile viitoare lui, Ieremia vorbea în cartea sa despre un „parteneriat nou” între om (împlinitor) şi Dumnezeu (Legiuitor): „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ieremia 31, 33)

Potrivit acestei revelaţii, întreaga fiinţă umană, în manifestarea ei la nivel raţional şi emoţional, este bine să se supună principiilor divine care reprezintă caracterul lui Dumnezeu, principii faţă de care omul se raportează în procesul de trăire a virtuţilor morale.

Capitolul II, „ETOSUL CREŞTIN ŞI MORALA SECOLULUI XX” surprinde căutările care au marcat morala creştin ortodoxă din spaţiul românesc dar şi frământările filosofice care au marcat indiscutabil societatea şi gândirea europeană, în spenţă morala europei creştine. Fără doar şi poate că veacul care a precedat secolul XX a fost unul atât al „credinţei”, cât şi al „necredinţei”. Perioada aceasta este marcată de un „avânt misionar special” şi de multe treziri spirituale în diverse părţi ale lumii. Dar acelaşi secol cuprinde critici serioase aduse moralei creştine. Creştinismul „tradiţional” a fost chemat să „răspundă” conform noilor orientări academice şi analitice.

În spaţiul preocupărilor filosofice apar tot mai multe figuri marcante, care promit să egaleze măreţia corifeilor de până atunci (Kant, Hegel etc.) Un spaţiu generos în acest capitol îi este acordat celui care a reuşit să mişte temeliile „gândirii creştine clasice”. Dezvoltarea societăţii în ansamblul ei era evidentă, fiind susţinută de industria care penetra din ce în ce mai multe domenii de viaţă, dar Friedrich Nietzsche a reuşit cu gândirea sa, spre deosebire de înaintaşii săi, să tulbure în profunzime teologia şi implicit morala creştină prin „noul” adus în filosofia-morală.

Pe fondul acesta al căutărilor de tot felul, al modernizării societăţii şi al aspiraţiilor de mai bine, spaţiul românesc experimentează şi el motivaţii pentru schimbare. Tot în acest capitol sunt prezentate fidel încercările de reformă morală promovată şi susţinută de cele trei evenimente importante din cadrul creştinismului ortodox - românesc. Mă refer aici la traducearea Bibliei în limba modernă realizată de Dumitru Cornilescu, la mişcarea de întoarcere spre morala evenghelică condusă de preotul Teodor Popescu de la biserica „Cuibul cu Barza” şi la mişcarea „Oastea Domnului” înfiinţată şi condusă de preotul Iosif Trifa.

În opoziţie cu aceste mişcări novatoare şi în cu totul alte trăsături, am prezentat reforma atee – comunismul, reformă care a marcat şi „mutilat ireversibil” spiritul şi morala individuală şi de ce nu morala socială a românilor.

În acest punct a fost potrivită deschiderea spre un nou capitolul III „ETOSUL ROMÂNESC ŞI DINAMICA SA CREŞTINĂ”. Privind în trecutul acestui neam constatăm că nu ne-am născut ortodocşi sau catolici şi nici măcar creştini, ci ne-am născut pe o „vatră păgână” cu valori şi obiceiuri ancorate în acea realitate, valori provenite de la popoarele din care ne-am născut. Ulterior am devenit creştini prin concursuri de împrejurări care nu fac exclusiv obiectul Providenţei divine, dar o dată cu creştinarea acestui neam a început periplul spre un „etos creştin”. Drumul acestei „prefaceri morale” a fost lung, anevoios şi este încă departe de a se fi încheiat.

Etosul unui neam nu poate fi trăirea la unison a unui anume „set de valori”. Trebuie să fie mult mai mult decât atât. Pe de o parte trebuie să curpindă pe toţi indivizii iar pe cealaltă parte trebuie să susţină şi să promoveze toate valorile acestora. Un neam este caracterizat de o pluralitate de credinţe, atât trăite simultat, cât şi experimentete de-a lungul timpului în complexditatea procesului lor de schimbare.

În istoria recentă a neamului românesc întâlnim ca experinţă traumatizantă adoptarea moralei „materialismului ştiinţific - ateu”. Vrem sau nu, zestrea noastră de valori morale a fost influenţată de către această experienţă colectivă. Observaţiile din acest capitol, asupra etosului românesc, se focalizează în jurul dinamicii molarei creştine, atât sub aspectul trăirii ei de către colectivitate cât şi la nivel de individ. Aşadar, în subcapitole ca: „Etosul colectiv şi dinamica libertăţilor sale” sau „Creştinism sau/şi comunism ca frământare la nivelul eticii individuale” am analizat tensiunea dintre „dorinţa” maselor şi „voinţa” individului găsind că nu de puţine ori „omul” a trebuit să apeleze la modalităţi ne anticipate pentru a rezolva dilemele reale. Uneori alegerile au strivit sub ele fiinţa principial-morală (individul).

Persoana care se manifestă indiferentă sau diferit în raport cu binele urmărit de colectivitate, invocă mereu principiul libertății pentru a-și justifica trăirea, dar această etică scăpată de sub „imperiul consensului” şi trăită ca expresie a libertăţii, nu a fost posibilă nici atunci şi nici acum. Tocmai de aceea am considerat necesară o prezentare succintă dar totuşi sificientă, a ideii de „libertate”. Aceasta a fost realizată în subcapitolele: „Încătuşarea etosului - libertaţile exterioare”,Încătuşarea etosului – libertăţile interioare”,Descătuşarea etosului”,Prefacerile etosului – individuaţia” etc.

În capitolul IV „ETICA INDIVIDUALĂ LOC DE ÎNTÂLNIRE ŞI CONFRUNTARE DINTRE MORALA TEOCRATICĂ ŞI MORALA DEMOCRATICĂ” am analizat tensiunea dintre „pretenţiile Cezarului” (statul) şi „aşteptările Domnului” (Biserica). În prima parte a capitolului am surprins importanţa deciziei pe care individul o ia în raport cu judecata pe care o face analizând datele problemei la care este supus. Am arătat că în perioada regimului comunist, „omul” trebuia să facă faţă aşteptărilor unei morale fără Dumnezeu şi să afişeze în societate un comportament moral acordat la realităţile timpului.

În a doua parte a capitolului am prezentat ideea de „militarism” versus „pacifism” şi am incercat să arătat că din nou etica individuală este asediată de interese exterioare ei, deseori mai intense, mai prezente, mai urgente şi de ce nu, ne juste. Nu au fost ocolite nici aspectele legate de „voinţa democratică” versus „preferinţa individuală”. Aşadar am subliniat ideea că societatea românească post-decembristă are şi ea „fricile ei” cu ajutorul cărora face „presiuni” pentru a aduce morala comună între nişte hotare dorite şi anticipate. Am înţeles că individul este prezent mereu în realitatea tensivă dintre ceea ce „vrea şi poate” şi ceea ce „se vrea şi i se permite”. Indubitabil că „voinţa colectivă” primează şi se aşează peste „voinţa particulară” şi este firesc să fie aşa. Fără o astfel de rigoare „societatea” ar fi „mulţime” iar „ordinea” doar „anarhie”.

Ultimul capitol, „MORALA VIITORULUI - PROVOCĂRI ŞI TENDINȚE”, înfăţişează aspecte diverse cu care se confruntă în secolul XXI morala creştină din spaţiul românesc. În faţa provocărilor aduse de dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, creştinul românesc contemporan trebuie să răspundă multor provocări de ordin moral. Un spaţiu suficient este alocal temelor: „Aspectul moral, imoral şi amoral al internetului”, „Contribuţii şi aporturi pozitive aduse moralei”, „Incursiuni în spaţiul intim – pornografia”, „Realitatea fără impact – viaţa ca un joc” etc.

Într-un context aşa de aglomerat, cu provocări de tot felul, ne-am pus întrebarea dacă nu cumva morala creştină va fi impinsă irevocabil spre spaţiul privat, spre familie şi spre interiorul individului!? În ce măsură mai suportă societatea post-modernă o morală care promovează valori ce există doar în relaţie cu un Dumnezeu real şi Mântuitor!?

Apoi, în încercarea de a trasa câteva coordonate şi sugestii, sunt luate în discuţie aspecte legate de bioetică. Sunt prezentate complementar dar si antitetic aşteptarile pe care le are de la individ, pe de o parte morala seculară „post-modernă” iar pe de cealaltă parte „morala creştină” care se pare că din ce în ce mai mult pierde „pasul cu vremurile”. Pe fondul acestei distanţe, individul trăieşte „dileme noi” legate de probleme cum ar fi: transplantul de organe, chirurgia estetică, reproducerea asistată medical, întreruperea sarcinii la cerere, moartea uşoară - euthanasia şi nu în ultimul rând, dilemele provocate de „medicina de avangardă” – clonarea.

Poate că în acest context în care toate procesele de devenire se întâmplă accelerat (modernizare, tehnicizare, globalizare etc.) ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva morala creştină se prezintă demodată sau depăşită. În loc de concluzii a meritat să vedem în ce măsură „factorul religios” este implicat în lumea post-modernă şi cât de mult este dispunsă societatea contemporană să-şi acordeze aşteptările şi speranţele ei cu un cod etic ce se contextualizează anevoios. Ar fi doar drept un schimb de atidudine între cele două izvoare de „bine şi dreptate”. Poate că ar fi benefic pentru toţi ca morala golită de sacru (laică) să se grăbească spre „noul din viitor” în ritmul actual al moralei creştine, iar morala creştină să se evalueze în lumina realităţilor contemporane folosind ritmul actual de dezvoltare al acestui veac XXI.