Studii / Cercetari
Index articol
Studii / Cercetari
Studiu de caz
DILEME ETICE ÎN CREŞTINISMUL ROMÂNESC DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST ŞI POST-COMUNIST
O Reforma Moderna
Studiu biblic 'Planul de mantuire'
Toate paginile

Schimbări ale modului de gândire în spaţiul românesc

 

Prezenta lucrare a fost expusă de Daniel-Gabriel Cuculea în cadrul mesei rotunde organizată la 31.08.2009 de biserica evanghelică "Măreţul Har" din Pucioasa,

 

Modul de gândire al unui popor se materializează în produse culturale, comportamente şi atitudini.

Utilizând tehnica arheologiei sociale vom analiza :

a. societatea rurală tradiţională; obştea sătească

b. modul de gândire specific oraşelor; mahalaua

c. modul de gândire comunist

d. modul de gândire în societatea post-comunistă de tranziţie.

e. post-modernism şi societatea globală


a. Societatea rurală tradiţională

Pînă acum cîteva decenii (anii `50 –`60) Romania a fost o societate predominant agricolă şi rurală. Ruralitatea şi-a pus amprenta asupra întregului mod de gândire inclusiv asupra celor specifice societăţilor urbane.

Obştea sătească funcţiona printr-un mecanism de auto-reglare bazat pe un teritoriu, o populaţie şi tehnici de producţie locale. Intervenţia colectivităţii în viaţa locală se concretiza în:

–interesul obştei era preponderent în stabilirea vecinătăţilor, stabilirea culturilor şi a tehnicilor de producţie

–pe lângă atribuţii economice obştea avea o funcţie poliţienească şi judecătorească

–amestecul obştii în crearea şi aplicarea “obiceiului pămîntului“ (cutume locale sau legi nescrise dar implacabile).

–amestecul obştii în viaţa de familie şi în comportamentul tuturor locuitorilor

–amestecul în reglementarea relaţiiilor intercomunitare şi extracomunitare

Din acest mod de organizare socială decurge un anumit mod de gândire:

–libertatea individului este atâta cât să nu afecteze interesele comunităţii

–individului i se asigură protecţie în schimbul respectării obiceiurilor locului şi intereselor comunităţii

–individul gândeşte şi se comportă conform normelor comunitare; el se supune valorilor locale stricte. Valorile principale sunt: pământul, familia, comunitatea, credinţa creştină (ortodoxă în principal)

Modelele de viaţă din comunităţile rurale tradiţionale nu trebuie idealizate. Există această tendinţă la cei urbanizaţi excesiv, ca o tânjire după un mod ‘natural’ de viaţă.

Ţăranul munceşte din greu. Modul lui de gândire este pesimist şi fatalist, supus permanent stresului cauzat de secetă, grindină, dăunători, îmbolnăvirea animalelor sau a familiei, jafurile la drumul mare, taxele exagerate ale boierilor sau ale statului. În plus, spiritul comunitar nu poate ascunde disputele locale, luptele pentru resurse şi prestigiu.

Aceste trăsături ale modului de gândire rural au fost foarte răspîndite în societatea românească.

Unitatea modului de gîndire a fost dată de:

1. natura ocupaţiilor– agricultura şi păstoritul

2. religia comună

3. schimburile culturale (transhumanţă, schimburi de produse de la cîmpie la munte, pelerinaje religioase, oastea ţării etc.)

Modernitatea a forţat însă schimbări – lente dar consistente; treptat, în mediul rural se manifestă valori şi norme noi şi se produce o schimbare a modului de gândire, astfel:

–satele îşi diminuează capacitatea de creaţie folclorică; societatea globală nu mai oferă motivaţie pentru creaţie, iar ceea ce este azi prezentat drept folclor este de fapt repetarea locală a unor creaţii din afara colectivităţii (folclorul devine ‘obiect de muzeu’).

–manifestările sociale locale au dispărut sau s-au alterat. Au devenit familiale, restrânse, mai mult prilej de etalare a bunăstării decît de creştere a coeziunii satului. Căsătoria nu se mai contractează la horă, sau la bal ci la discotecă. Rolul părinţilor în alegerea partenerului odraslei a scăzut drastic. Ceremonia nunţii s-a scurtat. Decesul este numai o problemă de familie. Schimbarea anului prilejuieşte anumite manifestări, care sunt dezbrăcate însă de conţinutul simbolic originar şi iau mai curând formă de carnaval. Manifestările sociale religioase au dispărut aproape complet, societatea s-a laicizat foarte accentuat.

–schimbarea raportului dintre om şi natură, laicizarea activităţilor agricole, intensificarea raporturilor cu restul societăţii (dispariţia multor credinţe, superstiţii şi a unei bogate literaturi cu acest subiect). Centrarea pe familie şi pe comunitate îşi reduce din forţă. În focul familia-nismului şi comunitar-ismului se instalează individual-ismul şi cel mult familia restrînsă. Modurile de gîndire ale colectivităţilor rurale sunt înlocuite cu modul de gîndire al societăţii urbane sau suburbane. În faţa unor fenomene ca Industrializarea, urbanizarea, ofensiva făcută de mass-media, tradiţia locală cedează, se estompează sau dispare, iar modurile de gândire care tind să se generalizaze sunt de tip urban sau suburban.

În România oraşele au apărut mult mai tîrziu ca în Europa de Vest.

Tîrgurile existente în perioadele mai vechi nu se deosebeau prea mult de zonele rurale înconjurătoare, iar modul de gîndire al tîrgoveţilor era asemănător cu cel al ţăranilor. Abia în a doua jumătate a sec. al XIX lea şi în sec. al XX lea oraşele devin un fenomen social semnificativ şi se constituie moduri de gîndire de tip urban.

b. Caracteristici ale modului de gândire urban:

–oraşele au o natură asociativă şi nu comunitară (ca la obştea sătească)

–populaţia este numeroasă, economia diversă, specializarea şi diferenţierea sunt extreme

–poziţiile pe care le deţin indivizii depind de performanţele individuale şi nu de poziţia socială a familiilor lor; colaborarea dintre indivizi este dictată de nevoi şi interese; viaţa este complicată depinzînd de o multitudine de raporturi cu instituţii, organizaţii şi asociaţii. Densitatea populaţiei este mare dar relaţiile sociale sunt slabe. Vecinătăţile sunt slabe, orăşenii se cunosc puţin între ei.

–Comportamentele sunt orientate după valori şi norme cosmopolite (europeniste), de aceea orăşanul din UE este aproape acelaşi în orice ţară componentă. Societatea urbană este fragmentată în numeroase grupuri aflate în relaţii de segregare (separare), competiţie sau chiar conflict. Unanimitatea din mediul ţărănesc este înlocuită de un sistem complex bazat pe majoritatea votului. Reglementarea vieţii sociale se face după legi şi norme scrise dar schimbătoare.

–modurile de gîndire specific oraşelor sunt predominant individualiste şi cosmopolite. Raportarea la comunitate este redusă sau nulă. Se pune accentul pe valoarea intelectuală, profesională şi educaţională. Drepturile omului, libertatea individului, inovarea economică, culturală sau politică sunt elemente centrale al vieţii urbane şi norma cu acceptarea socială cea mai largă.

MODURILE DE GÂNDIRE specifice colectivităţilor rurale tradiţionale şi cele specifice marilor oraşe nu pot fi contrapuse şi judecate în termeni pozitivi sau negativi. Am da dovadă de fariseism să deplângem idilica societate ţărănească şi să criticăm modurile de gândire şi de comportare din oraşe.

În România, mai ales între anii 1955–1975, a avut loc un amplu proces de industrializare şi urbanizare. Constrîngerile colectivizării, sărăcia din sate, au mînat milioane de ţărani spre oraş, în căutarea unui loc de muncă. Condiţiile de primire din oraşe erau precare, serviciile sociale pentru adaptarea migranţilor aproape inexistente. Noii orăşeni se stabilesc la periferia marilor oraşe, avînd un contact superficial cu cultura urbană autentică.

Mahalaua este mediul social cel mai precar, ea reuneşte necazurile satului cu aspectele negative ale oraşului. “Mitocanul“ şi “ţaţa“ -prototipurile comportamentale specifice- sunt defavorizaţii sorţii care încearcă cu disperare să evadeze spre o condiţie mai bună, fiind dispuşi să facă orice compromis pentru aceasta.

Modul de gândire din mahala se caracterizează prin:

–individualism (împins pînă la imoralitate)

–cosmopolitism eclectic (amestecat)

–toleranţă faţă de comportament (chiar deviant)

–grad mare de împrumut din alte culturi sau societăţi, în special aspecte negative

–mahalaua este la curent cu tot ce se întâmplă, dar nu pentru a corecta, ci pentru a eticheta; ea pretinde ca imoralitatea să fie transparentă, vădindu-şi caracterul profund nociv(dispare ruşinea faţă de păcat).

În comunism am asistat la o creştere considerabilă a suburbiilor şi chiar la un fenomen de suburbanizare a oraşelor ţării.

c. Comunismul a pretins pragmatic că este purtătorul unui nou mod de gândire şi şi-a manifestat în mod deschis ostilitatea faţă de oricare altul. Fiind în esenţă colectivist, ateist, uniformizator şi masificator, comunismul a atacat mai întîi modurile de gândire bazate pe ataşamentul faţă de comunitate, apoi şi pe cele individualiste de tip burghez. A atacat concomitent şi pe ţărani şi pe burghezi. Pe ţărani, care erau ataşaţi de comunitate şi familie, pe burghezi pentru că se opuneau masificării şi uniformizării. Muncitorii au fost mai favorizaţi, ei nu aveau nimic, decît forţa de muncă, ei au fost însă cei mai manipulaţi. Scopul ideologiei comuniste este de a-l lăsa pe individ singur în faţa aparatului politic–statal comunist. Mai mult decît atât, s-a încercat eliminarea ultimei speranţe a omului: Dumnezeu. Ateismul nu a fost asociat accidental Comunismului, ci decurge din însăşi esenţa acestuia.

Modul de gândire şi comportament comunist a fost impus prin mai multe căi:

–prin teroare, constrângere şi şantaj

–valorile şi normele comunismului au fost introduse în manualele şcolare, discursurile ştinţifice şi operele artistice

–sistemul de valori morale ale societăţii au fost răsturnate; în locul lor s-au introdus norme noi: loialitatea faţă de Partid, disponibilitatea de a călca peste orice atunci cînd Partidul o cere.

–valorile intelectuale au fost batjocorite sau minimalizate

–părinţii au fost dezorientaţi cu privire la valorile în care îşi educau copiii: în raport cu un muncitor incult dar dedicat Partidului, un om de ştiinţă era considerat un nimic.

–delaţiunea a creat în România o armată de milioane de denunţători şi informatori.

În logica comunistă pervertită, astfel de fapte păreau normale iar oamenii aceştia ce sunt azi deconspiraţi par că trăiesc un martiraj (pentru ‘cauza poporului’) neavînd nici un regret, fapt ce evidenţiază, o dată în plus, imensul potenţial de rău care a putut fi generat de modul de gândire comunist.

Cu toate acestea, modul de gândire comunist continuă să supravieţuiască. Nu putem aprecia în ce proporţie.

d. Modul de gândire în societatea post-comunistă de tranziţie

Dacă am încerca o identificare a modurilor de gîndire din perioada actuală am cons-tata o situaţie confuză şi contradictorie,coexistă mai multe moduri de gîndire, unele chiar opu-se, fără ca vreunul dintre ele să fie dominant.Asistăm la o încercare de revitalizare a modului de gîndire specific societăţii ţărăneşti; la o redimensionare a modurilor de gîndire urbane prin încercarea unei sinteze între cosmopolitism(europenism) şi tradiţionalismul românesc; la de-ruta şi reculul modului de gîndire comunist; la afirmarea agresivă a modului de gîndire şi de comportare suburban.Confuzia valorică, funcţionarea imperfectă a mecanismelor societăţii civile şi deficienţele de ordin legislativ permit o nouă ofensivă a mahalalei manifestată în estetica urbană, în vestimentaţie, în atitudini, mentalităţi şi limbaj.

Har Domnului că au început să se vadă tot mai mult şi elemente ale gîndirii specifice economiei de piaţă, bazate pe raţionalitate economică, pe principiile eficienţei,competiţiei şi individualismului.La acestea se adaugă şi semnele unui nou mod de gîndire pe care l-am putea denumi intelectual.Este vorba de un mod de gîndire ce încearcă să combine valorile autentice ale spaţiului românesc cu cele ale spaţiului universal(în special vest-european).Noua tehnocraţie are în vedere principiile general recunoscute ale democraţiei, pluralismului, tole-ranţa diversităţii, libertatea deplină a conştiinţei,importanţa valorilor intelectuale,manifestarea spiritului critic,reconstrucţia comunităţilor şi a statului de drept.

Acesta este modul de gîndire care se opune cel mai mult comunismului dar şi mahalagismului.

Vreme de mulţi ani de acum înainte în spaţiul românesc vor continua să coexiste şi să se înfrunte mai multe feluri de gîndire şi mai multe tipuri de comportament.

 

e. Post-modernism şi societatea globală

 

Începând cu ultimele două-trei decenii al veacului XX, istoricii, filozofii şi sociologii au considerat că s-a intrat într-un alt tip de societate: post-modernă / societatea cunoaşterii.

Relativ-ismul conceptual (al concepţiilor) şi axiologic (al valorilor), individual-ismul adus la extrem şi însingurarea umană, preponderenţa societăţii informaţionale caracterizată prin dez-voltarea fără precedent a calculatorului şi comunicaţiilor video au condus la o societate în care individul nu se mai regăseşte pe sine, pe semen şi pe Dumnezeu.

Comunitatea Europeană, un prim pas către “satul planetar“, ne oferă primele indicii ale unui fel nou de vieţuire la nivel global, în care realitatea pare a fi aceea de la televizor.

 

(prelucrare după : Prof. Dr. Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, 2003,Ed. Polirom,Bucureşti)

 

Concluzii

Toate aceste faze ale dezvoltării modului de gândire românesc din generaţiile trecute până în zilele noastre sunt puncte de pornire către o strategie, sau a unui set de strategii, în abordarea modului de viaţă creştin pe care vrem să o facem acum, în România anului de graţie 2009.

 

Cele arătate mai sus, se constituie în unelte de lucru pentru a explica o serie de caracteristici ale Mişcării de reformă spirituale începute în B.O.R., în Bucureşti, la Biserica Sf. Ştefan ("Cuibul–cu–barză"),  in anii ‘20 ai veacului trecut - şi în care îşi are originea actuala B.E.R. -, precum şi comandamentele unei noi abordări, actuale, profesioniste, în vederea lucrării misionare practice, care ne stă înainte pentru anii care vin. (temă de reflecţie).

 



Studiu de caz

Prezenta lucrare a fost expusă de Daniel-Gabriel Cuculea în cadrul mesei rotunde organizată la 31.08.2009 de Biserica Evanghelică Română, comunitatea "Măreţul Har" din Pucioasa.

Valori şi norme sociale în perioada de tranziţie

După 1990 au apărut în Romania multe studii despre caracteristicile poporului român. Nimic nou sub soare, în perioadele de criză creşte îngrijorarea socială, se multiplică întrebările şi îngrijorările. Consensul este clar conturat: starea României s-a degradat.

Vom prezenta o scurtă sinteză, obiectivă, tăioasă, ce rezultată din statisticile şi indicatorii ce susţin o stare anomică importantă (anomie=dezordine,dezorganizare), evidenţiind principalele îngrijorări care s-au manifestat în ţara noastră după 1990 cu privire la condiţia poporului român.

În vechiul regim nu se contenea cu laudele la adresa poporului român, care era cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai inteligent şi creativ. Omul educat de PCR trebuia să fie deasupra tuturor păcatelor, trebuia să fie un înger comunist. Propaganda de partid funcţiona admirabil.

După Revoluţie, pentru a realiza parcă un echilibru, în special presa a insistat mai mult asupra defectelor noastre şi calităţile altor popoare.

Fiecare popor are calităţile şi defectele sale. Există desigur multe explicaţii.

Pornind de la aspectul istoric unii cercetători au supralicitat rolul elementelor străine privind degradarea morală şi socială a românilor. Este cunoscută apologia modelului satului arhaic românesc susţinut de poetul şi filozoful Lucian Blaga, ca şi literatura poporanistă a lui Rebreanu sau Sadoveanu, plină de măreţia românilor. O altă serie de lucrări, mai aproape de realitate, au scris I. Creangă, N.Filimon, I.L.Caragiale sau Marin Preda.

S-a enunţat teoria unei presupuse legături între progresul tehnologic şi regresul moralei, dar lucrul acesta nu a fost demonstrat. În schimb putem aprecia deplin justificat că perioada comunistă a accentuat unele defecte ale românilor şi a generat altele noi.

Valori” şi norme” în comunism

În comunism erau practici recunoscute:

incultura şi ignoranţa – considerate chiar atuuri

Delaţiunea (turnătoria) era un act patriotic’

Docilitatea faţă de superior şi duritatea faţă de un subaltern

Întreaga societate era învrăjbită: ţăranii împotriva muncitorilor, analfabeţii împotriva intelectualilor, părinţii împotriva copiilor, răufăcătorii împotriva oamenilor cinstiţi, necredincioşii (liber-cugetătorii) împotriva credincioşilor.

Acţiunea de degradare socială şi morală exercitată de puterea politică a fost posibilă datorită precarităţii condiţiilor economice de viaţă.

Din folclor a venit imaginea săracului cinstit şi a bogatului necinstit - imagini care au prins mai bine ca nici unde altundeva în Europa ca în ţara noastră.

Dar sărăcia nu este o garanţie a moralităţii nici bogăţia o dovadă a necinstei.

Studiile au arătat că mizeria economică coabitează cu mizeria socială şi morală. Oamenii terorizaţi de grija asigurării hranei au puţin timp pentru valorile morale şi religioase. Furtul, luarea şi darea de mită, înşelăciunea, devin astfel comportamente curente, degenerînd mai apoi în tîlhării şi crime.

Puterea politică comunistă nu numai că nu a stopat corupţia, dar, într-o anumită măsură, a şi încurajat-o şi a folosit-o în propriul beneficiu.

În perioada post-revoluţinară, de tranziţie, corupţia a devenit mult mai vizibilă şi a luat amploare. Mai mult decît atît, în anumite segmente ale vieţii sociale, marea corupţie tinde să se instituţionalizeze, ea tinde să devină o regulă socială.

Astfel unii cetăţeni se descurajază, îşi pierd încrederea în stat şi autoritate şi văd în extremism un mod de reinstaurare a ordinii şi justiţiei sociale.


Normele şi valorile perioadei de tranziţie

În condiţiile libertăţilor individului, a libertăţii presei şi a opiniei personale, procesul de degradare socială şi morală nu aputut fi oprit de nici o forţă politică, instituţie sau grupare socială.

În alte ţări Biserica a jucat un rol important de catalizator al valorilor morale şi sociale, precum în Polonia, Grecia, ţările nordice.

În ţara noastră instituţiile religioase au jucat un rol relativ slab asupra moralităţii publice şi asupra orientării relaţiilor sociale. În cadrul ortodoxismului, educaţia morală şi religioasă făcută de Biserică a fost aproape neglijabilă. Cunoştinţele privind religia creştină erau rudimentare la majoritatea celor ce se declarau credincioşi, fiind transmise mai mult pe cale folclorică. Concepţia religioasă a ortodocşilor a fost şi rămâne un bizar amestec de creştinism, elemente precreştine şi folclor; un amestec cu foarte multe variante locale. Ceremonialurile ocazionale legate de familie au rămas simple ritualuri, fără o semnificaţie spirituală deosebită.

 

Situaţia este oarecum diferită în cadrul cultelor neoprotestante, care şi-au concentrat activitatea asupra moralităţii individuale şi colective şi asupra raporturilor sociale. Acest lucru a atras reacţii puternice din partea statului comunist, care a marginalizat unele culte sau le-a interzis.

Pierderea unor credincioşi de către BOR a nu s-a datorat numai propagandei ateiste, dar şi propriilor slăbiciuni:

- neinplicarea în apărarea credincioşilor

- slaba pregătire teologică

- abaterile de la normele canonice a unor slujitori

- absenţa unei politici sociale

- abdicarea slujitorilor de la misiunea creştină originară: apărarea săracilor şi a celor asupriţi

 

După 1990, Biserica (în general)a dobîndit o nouă vitalitate. Nu putem măsura impactul dar vedem că există o serie de fapte în domeniul religios care nu pot să nu producă efecte:

- intensificarea frecventării slujbelor religioase

- educaţia religioasă în şcoli, unităţi preşcolare şi şcolare organizate de culte

- mărirea numărului de biserici şi parohii

- creşterea numărului şi ponderii tinerilor care participă la activităţi religioase

 

BOR are în plus, următoarele activităţi specifice:

- dezvoltarea activităţilor sociale şi medicale

- dezvoltarea unei puternice reţele Radio-TV la nivel naţional

- implicarea publică în probleme ce privesc moralitatea (de exemplu: în lupta împotriva pornografiei, homosexualităţii sau sinuciderii din motive medicale).

 

Biserica a continuat să rămînă instituţia care se bucură de cea mai mare încredere în rîndul românilor (deşi, este evidentă confuzia dintre Dumnezeu şi instituţia care îl reprezintă, Biserica).

 

Există însă şi pericolul permanent al tentaţiei manipulării politice a sentimentului religios sau a legitimării biblice a unor acte politice, din partea politicienilor.

 

ŞCOALA ar fi trebuit să fie una dintre principalele instituţii de educaţie morală şi civică. Dar în comunism nu a fost aşa. Dimpotrivă, mai ales în ultimii ani ai regimului, şcoala românească s-a rezumat în a inocula servilismul faţă de Partidul unic şi a unui naţionalism agresiv în numele patriotismului.

În prezent, rolul formativ al şcolii devine tot mai mult subiect de îngrijorare publică, iar politicile implementate de diversele guverne ce s-au succedat la putere nu fac decât să mărească confuzia şi deruta elevilor şi părinţilor deopotrivă. Subfinanţarea, lipsa de pregătire a unor cadre didactice, slaba implicare a comunităţii locale dar şi concesiile valorice făcute în unele manuale şcolare sunt evidente.

Conflictele dintre educaţi şi educatori devin tot mai semnificative dacă avem în vedere că ele sau produs şi se mai produc încă nu numai în şcoli dar şi în familii. Cauzele sunt multiple: precaritatea condiţiilor economice, slaba pregătire a părinţilor, lipsa de supraveghere a copiilor, supraîncărcarea activităţii mamelor, educaţia predominant stradală a minorilor. În multe familii s-a produs o ruptură de încredere între părinţi şi copii.

Conflictul între valori existent în comunism se menţine şi azi, dar capătă noi valenţe. Dacă în trecut părinţilor le era greu să explice cum munca nu mai era apreciată, ci delaţiunea şi lipsa de scrupule în a duce la îndeplinire sarcinile de partid, comportamentul duplicitar, favoritismul şi mita, astăzi, în societatea democratică cu care ne lăudăm, aceste lucruri par cu mult mai greu de explicat. În plus, noile bogăţii particulare clădite după 1990, pe fundalul ideologiei folclorice şi a demersurilor manipulative a unor politicieni au crescut deruta în şcoală, în familie şi în Biserică. Ideea că rolul performanţei şcolare şi profesionale a scăzut în detrimentul bogăţiei şi al apartenenţei la un grup de influenţă; au crescut abandonul şcolar şi devianţa juvenilă, dar şi decăderea rolului şi locului şcolii în societate.

Anchete sociologice din anii 1998-2000 arată că majoritatea famiilor din societate îşi orientează acţiunea socializatoare în conformitate cu normele şi valorile convenabile din punct de vedere social.

 

Frânarea degradării morale şi sociale a fost încercată (cu un anume succes) în perioada regimului trecut de câtre personalităţi culturale, ştiinţifice şi religioase care au adus un binevenit aspect critic, denunţînd tarele orînduirii totalitare.

În mod curios, după 1990, o parte a dezidenţilor fie au intrat în rîndul noilor autorităţi politice locale sau centrale, fie se complac în anonimat, epuizîndu-şi parcă energia.

Rolul intelectualilor ar trebui privit şi din perspectiva acţiunii mijloacelor de informare în masă. Intelectualul jurnalist este o specie aparte cu un fabulos impact la mase, într-o epocă în care imaginea de la televizor devine cea mai puternică forţă manipulatoare. Ori, pentru România, unde mijloacele de informare private fac şi desfac totul, este importantă dimensiunea posibilităţii de autocenzurare a mesajelor, cel puţin pentru a nu promova antivalori şi producţii suburbane.

Enumerarea manifestărilor care alcătuiesc procesul degradării morale actuale este lungă şi foarte cunoscută.

Munca făcută de mântuială pare să devină o caracteristică a tuturor profesiilor; munca este văzută ca o pedeapsă, ca un blestem şi nu ca un mijloc de afirmare în societate. Fenomenele de corupţie, nepotism, clientelism devin tot mai vizibile. Infracţionalitatea a atins niveluri alarmante. Ne occidentalizăm preluând ce are mai rău Occidentul; îi respingem pe toţi cei ce vor să ne ajute, afirmîndu-ne originalitatea, care în cele mai multe cazuri, este neplăcută şi dramatică.

 

Societatea românească are nevoie de o reconstrucţie morală şi socială. Se vorbeşte mult despre aceasta dar se face foarte puţin. Dar dacă reconstrucţia morală şi socială nu se va împlini, riscăm să ne compromitem grav şansele de supravieţuire. Putem folosi ca izvoare atât colectivităţi umane autohtone mai puţin alterate (cum sunt unele din mediul rural montan), dar şi noile coduri configurate de marile civilizaţii ale lumii, fără să urmărim o imitaţie servilă, aşa cum s-a mai încercat în secolul trecut.

Ce ar trebui să facă şcoala, familia, Biserica, instituţiile culturale, politice, juridice?

Toate trebuie să-şi îndeplinească rolul social pentru care au fost create !

În această lucrare de reconstrucţie morală şi socială un rol important revine Tinerilor şi Intelectualilor.Tinerilor – pentru că ei au fost mai puţin afectaţi de tarele care au distrus generaţii; intelectualilor – pentru că ei, prin natura activităţii lor, pot fundamenta ştiinţific şi axiologic reconstrucţia şi pot oferi criteriile de apreciere valorică.

 

(prelucrare după Prof. dr.Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, 2003, Ed.Polirom, Bucureşti)

 

 


3)Descarcă lucrare de doctorat de pe www.unibuc.ro(web-site-ul Universităţii din Bucureşti, despre "Mişcarea de la Cuibul cu Barză"

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FILOSOFIE

Lucrare de doctorat

DILEME ETICE ÎN CREŞTINISMUL ROMÂNESC

DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

ŞI POST-COMUNIST

 

ETHICAL DILEMMAS IN THE ROMANIAN CHRISTIANITY FROM THE TIME PERIOD OF COMMUNIST AND POST-COMMUNIST REGIME

 

- REZUMAT -

Conducător ştiinţific:

Prof. Univ. Dr. Vasile Morar

Doctorand:

Pană Flavius Alexandru

 

În centrul preocupărilor spirituale sau intelectuale ale sale, omul a aşezat mereu grija pentru „fizionomia sa morală”. Fiecare individ, mai mult sau mai puţin, a căutat nu numai siguranţă materială pentru ziua de mâine, nu numai un trai mai bun, ci şi o stabilitate emoţională, morală, rezultată din relaţia cu semenii şi concretizată printr-o convieţuire paşnică, bazată pe încredere şi respect. Această căutare motivată din străfundul fiinţei şi care este comună tuturor indivizilor, evident că se developează şi la nivelul comunităţilor umane - societăţii.

Orice societate doreşte o stabilitate, o permenentizare a „binelui” şi prosperităţii, iar regimurile politice, oricare ar fi ele, cultivă şi promovează valori considerate „potrivite pentru toţi”. Fără doar şi poate că raţiunile de fiinţare a societăţii umane aşează inevitabil în raport tensiv, pe de o parte voinţa colectivă a maselor şi „binele comun” promovat de ele, iar pe de cealaltă parte, aşa cum am spus, nu de puţine ori în disonanţă, înţelegerea valorilor aşa cum un individ oarecare este capabil să le înţeleagă, să le însuşească şi să le practice. Aceasta este una din ideile care au motivat acest studiu.

Pe întinsul celor cinci capitole am urmărit evidenţierea şi marcarea zonelor încărcate de tensiune, spaţii care favorizează crearea la nivel individual a dilemelor de ordin moral. Este de notorietate faptul că fiecare dintre noi ne organizăm diferit în grila de valori „bunurile sufletului” (adevărurile morale) pe care le selectăm din două surse. Pe de o parte adoptăm convingeri morale care provin din tărâmul sacrului, dar nu în ultimul rând deducem şi adoptăm valori izvorâte din etosul social şi din ordinile statului laic în spaţiul căruia trăim şi care este în cazul nostru (statul sub regimul comunist şi post-decembrist) în mare parte golit de sacru. Această realitate paradoxală o putem numi fără să greşim „tensiunea dintre Domn şi Cezar”. De fiecare dată cele două realităţi, deseori în conflict, îşi dau întâlnire în străfundul spiritual al individului, ambele reclamând pretenţia unei singure trăiri „spiritual-morale”. Pe de o parte, recunoaştem că această pretenţie este firească, deoarece, empiric, omul este o „fiinţă valorizatoare”. Înţelegem de aici că valorile nu se pot anihila ci ele doar se pot completa, transfroma sau perfecţiona reciproc, până într-acolo încât, uneori, prin rupturi de dimensiuni abisale pot să fie chiar înlocuite cu altele. Pe de altă parte, toate aceste trasformări fie şi de un dramatism extrem, ne arată că omul şi implicit societatea nu sunt realităţi capabile să manifeste trăsături „amorale” ci doar morale sau imorale. Cu alte cuvinte, omul nu poate exista, în forma sa spirituală şi intelectuală pe care o afişează, fără a fi depozitarul unui set de trăsături moral-spirituale. Aşadar, individul nu poate fi „amoral” deoarece nu este doar materie anorganică, nu este obiect. El este întotdeauna imoral sau moral pentru că este materie animată de „spirit”, organism viu înzestrat cu raţiune, ceea ce de fapt îl responsabilizează.

Pornind de la aceste realităţi, în primul capitol am vorbit despre „RELIGIE ŞI MORALITATE” prezentând comparativ şi complementar „valorile raţiunii” şi virtuţile credinţei (în cazul nostru „creştinismul”). Un loc important în acest capitol l-a ocupat analiza moralei creştine şi surprinderea dinamicii ei.

Cum era de aşteptat, factorii care determină schimbarea moralei (progresia sau regresia) au fost prezentaţi cu atenţie. Aşadar, am dezvoltat pe rând rolul „credinţei”, al „sentimentului” şi al raţiunii” arâtând atât aspectele complementare şi pozitive dintre acestea cât şi spaţiile de conflict. Concluzia a fost firească, şi anume că o „credinţă” fără „sentiment” şi „raţiune” nu poate fi „autentică” pentru lumea modernă sau post-modernă. Din perspectiva gândirii creştine, valorile morale nu izvorăsc nici din impulsurile emoţionale ale fiinţei, nici din etosul social, nici din ordinea statului laic ci sunt determinate de asumarea unei trăiri împreună cu Dumnezeu (în sensul ascultării Legii). Despre trăirile morale autentice, şi despre vremurile viitoare lui, Ieremia vorbea în cartea sa despre un „parteneriat nou” între om (împlinitor) şi Dumnezeu (Legiuitor): „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ieremia 31, 33)

Potrivit acestei revelaţii, întreaga fiinţă umană, în manifestarea ei la nivel raţional şi emoţional, este bine să se supună principiilor divine care reprezintă caracterul lui Dumnezeu, principii faţă de care omul se raportează în procesul de trăire a virtuţilor morale.

Capitolul II, „ETOSUL CREŞTIN ŞI MORALA SECOLULUI XX” surprinde căutările care au marcat morala creştin ortodoxă din spaţiul românesc dar şi frământările filosofice care au marcat indiscutabil societatea şi gândirea europeană, în spenţă morala europei creştine. Fără doar şi poate că veacul care a precedat secolul XX a fost unul atât al „credinţei”, cât şi al „necredinţei”. Perioada aceasta este marcată de un „avânt misionar special” şi de multe treziri spirituale în diverse părţi ale lumii. Dar acelaşi secol cuprinde critici serioase aduse moralei creştine. Creştinismul „tradiţional” a fost chemat să „răspundă” conform noilor orientări academice şi analitice.

În spaţiul preocupărilor filosofice apar tot mai multe figuri marcante, care promit să egaleze măreţia corifeilor de până atunci (Kant, Hegel etc.) Un spaţiu generos în acest capitol îi este acordat celui care a reuşit să mişte temeliile „gândirii creştine clasice”. Dezvoltarea societăţii în ansamblul ei era evidentă, fiind susţinută de industria care penetra din ce în ce mai multe domenii de viaţă, dar Friedrich Nietzsche a reuşit cu gândirea sa, spre deosebire de înaintaşii săi, să tulbure în profunzime teologia şi implicit morala creştină prin „noul” adus în filosofia-morală.

Pe fondul acesta al căutărilor de tot felul, al modernizării societăţii şi al aspiraţiilor de mai bine, spaţiul românesc experimentează şi el motivaţii pentru schimbare. Tot în acest capitol sunt prezentate fidel încercările de reformă morală promovată şi susţinută de cele trei evenimente importante din cadrul creştinismului ortodox - românesc. Mă refer aici la traducearea Bibliei în limba modernă realizată de Dumitru Cornilescu, la mişcarea de întoarcere spre morala evenghelică condusă de preotul Teodor Popescu de la biserica „Cuibul cu Barza” şi la mişcarea „Oastea Domnului” înfiinţată şi condusă de preotul Iosif Trifa.

În opoziţie cu aceste mişcări novatoare şi în cu totul alte trăsături, am prezentat reforma atee – comunismul, reformă care a marcat şi „mutilat ireversibil” spiritul şi morala individuală şi de ce nu morala socială a românilor.

În acest punct a fost potrivită deschiderea spre un nou capitolul III „ETOSUL ROMÂNESC ŞI DINAMICA SA CREŞTINĂ”. Privind în trecutul acestui neam constatăm că nu ne-am născut ortodocşi sau catolici şi nici măcar creştini, ci ne-am născut pe o „vatră păgână” cu valori şi obiceiuri ancorate în acea realitate, valori provenite de la popoarele din care ne-am născut. Ulterior am devenit creştini prin concursuri de împrejurări care nu fac exclusiv obiectul Providenţei divine, dar o dată cu creştinarea acestui neam a început periplul spre un „etos creştin”. Drumul acestei „prefaceri morale” a fost lung, anevoios şi este încă departe de a se fi încheiat.

Etosul unui neam nu poate fi trăirea la unison a unui anume „set de valori”. Trebuie să fie mult mai mult decât atât. Pe de o parte trebuie să curpindă pe toţi indivizii iar pe cealaltă parte trebuie să susţină şi să promoveze toate valorile acestora. Un neam este caracterizat de o pluralitate de credinţe, atât trăite simultat, cât şi experimentete de-a lungul timpului în complexditatea procesului lor de schimbare.

În istoria recentă a neamului românesc întâlnim ca experinţă traumatizantă adoptarea moralei „materialismului ştiinţific - ateu”. Vrem sau nu, zestrea noastră de valori morale a fost influenţată de către această experienţă colectivă. Observaţiile din acest capitol, asupra etosului românesc, se focalizează în jurul dinamicii molarei creştine, atât sub aspectul trăirii ei de către colectivitate cât şi la nivel de individ. Aşadar, în subcapitole ca: „Etosul colectiv şi dinamica libertăţilor sale” sau „Creştinism sau/şi comunism ca frământare la nivelul eticii individuale” am analizat tensiunea dintre „dorinţa” maselor şi „voinţa” individului găsind că nu de puţine ori „omul” a trebuit să apeleze la modalităţi ne anticipate pentru a rezolva dilemele reale. Uneori alegerile au strivit sub ele fiinţa principial-morală (individul).

Persoana care se manifestă indiferentă sau diferit în raport cu binele urmărit de colectivitate, invocă mereu principiul libertății pentru a-și justifica trăirea, dar această etică scăpată de sub „imperiul consensului” şi trăită ca expresie a libertăţii, nu a fost posibilă nici atunci şi nici acum. Tocmai de aceea am considerat necesară o prezentare succintă dar totuşi sificientă, a ideii de „libertate”. Aceasta a fost realizată în subcapitolele: „Încătuşarea etosului - libertaţile exterioare”,Încătuşarea etosului – libertăţile interioare”,Descătuşarea etosului”,Prefacerile etosului – individuaţia” etc.

În capitolul IV „ETICA INDIVIDUALĂ LOC DE ÎNTÂLNIRE ŞI CONFRUNTARE DINTRE MORALA TEOCRATICĂ ŞI MORALA DEMOCRATICĂ” am analizat tensiunea dintre „pretenţiile Cezarului” (statul) şi „aşteptările Domnului” (Biserica). În prima parte a capitolului am surprins importanţa deciziei pe care individul o ia în raport cu judecata pe care o face analizând datele problemei la care este supus. Am arătat că în perioada regimului comunist, „omul” trebuia să facă faţă aşteptărilor unei morale fără Dumnezeu şi să afişeze în societate un comportament moral acordat la realităţile timpului.

În a doua parte a capitolului am prezentat ideea de „militarism” versus „pacifism” şi am incercat să arătat că din nou etica individuală este asediată de interese exterioare ei, deseori mai intense, mai prezente, mai urgente şi de ce nu, ne juste. Nu au fost ocolite nici aspectele legate de „voinţa democratică” versus „preferinţa individuală”. Aşadar am subliniat ideea că societatea românească post-decembristă are şi ea „fricile ei” cu ajutorul cărora face „presiuni” pentru a aduce morala comună între nişte hotare dorite şi anticipate. Am înţeles că individul este prezent mereu în realitatea tensivă dintre ceea ce „vrea şi poate” şi ceea ce „se vrea şi i se permite”. Indubitabil că „voinţa colectivă” primează şi se aşează peste „voinţa particulară” şi este firesc să fie aşa. Fără o astfel de rigoare „societatea” ar fi „mulţime” iar „ordinea” doar „anarhie”.

Ultimul capitol, „MORALA VIITORULUI - PROVOCĂRI ŞI TENDINȚE”, înfăţişează aspecte diverse cu care se confruntă în secolul XXI morala creştină din spaţiul românesc. În faţa provocărilor aduse de dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, creştinul românesc contemporan trebuie să răspundă multor provocări de ordin moral. Un spaţiu suficient este alocal temelor: „Aspectul moral, imoral şi amoral al internetului”, „Contribuţii şi aporturi pozitive aduse moralei”, „Incursiuni în spaţiul intim – pornografia”, „Realitatea fără impact – viaţa ca un joc” etc.

Într-un context aşa de aglomerat, cu provocări de tot felul, ne-am pus întrebarea dacă nu cumva morala creştină va fi impinsă irevocabil spre spaţiul privat, spre familie şi spre interiorul individului!? În ce măsură mai suportă societatea post-modernă o morală care promovează valori ce există doar în relaţie cu un Dumnezeu real şi Mântuitor!?

Apoi, în încercarea de a trasa câteva coordonate şi sugestii, sunt luate în discuţie aspecte legate de bioetică. Sunt prezentate complementar dar si antitetic aşteptarile pe care le are de la individ, pe de o parte morala seculară „post-modernă” iar pe de cealaltă parte „morala creştină” care se pare că din ce în ce mai mult pierde „pasul cu vremurile”. Pe fondul acestei distanţe, individul trăieşte „dileme noi” legate de probleme cum ar fi: transplantul de organe, chirurgia estetică, reproducerea asistată medical, întreruperea sarcinii la cerere, moartea uşoară - euthanasia şi nu în ultimul rând, dilemele provocate de „medicina de avangardă” – clonarea.

Poate că în acest context în care toate procesele de devenire se întâmplă accelerat (modernizare, tehnicizare, globalizare etc.) ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva morala creştină se prezintă demodată sau depăşită. În loc de concluzii a meritat să vedem în ce măsură „factorul religios” este implicat în lumea post-modernă şi cât de mult este dispunsă societatea contemporană să-şi acordeze aşteptările şi speranţele ei cu un cod etic ce se contextualizează anevoios. Ar fi doar drept un schimb de atidudine între cele două izvoare de „bine şi dreptate”. Poate că ar fi benefic pentru toţi ca morala golită de sacru (laică) să se grăbească spre „noul din viitor” în ritmul actual al moralei creştine, iar morala creştină să se evalueze în lumina realităţilor contemporane folosind ritmul actual de dezvoltare al acestui veac XXI.


4)O Reforma Moderna

18 02 2008

O Reformă Modernă

Aceste note, concepute de Dan Duncan,  vestitor al Cuvantului lui Dumnezeu la Believers Chapel, Dallas-Texas, au fost traduse din limba engleza in limba romana, de Serban Constantinescu.

Introducere

Privim in urma la Reforma din secolul al XVI-lea si ne intrebam: se mai poate petrece asa ceva?  Si daca “da”, ce trebuie sa se intample?  Raspunsul este “da”: asa ceva s-a ice

ntamplat, si as dori sa spun despre ce as numi “O Reforma Moderna”, si din asta sa schitez cateva lectii pentru noi.

Lucrurile s-au petrecut in România, ceea ce a condus la formarea multor biserici, pe care le-am vizitat in decursul anilor.  Despre asta nu prea s-a vorbit si stiam putin despre aceste lucruri, pana am citit cate ceva.

Este foarte intersant ca John Stott mentioneaza Introduceres sa la Comentariile asupra Epistolei catre Romani ca Reforma Moderna in Romania a fost legata, ca si reforma din secolul XVI-lea de Epistola catre Romani. Cele doua personalitati implicate au fost doi preoti ortodocsi: Dumitru Cornilescu si Teodor Popescu. Paralela dintre vietile lor si cea a lui Martin Luther este izbitoare. In fapt, Teodor Popescu a fost numit “un Luther roman” (Horia Azimioara, From Darkness to Light, 2005, pag. 2)

România

România este o tara mica din Sud-Estul Europei cam de marimea statului Oregon sau a New Mexico-ului.  Se invecineaza cu Ungaria la Vest, cu Moldova la Est, cu Ucraina la Nord si cu Bulgaria la Sud de Dunare.  Marea Neagra se afla la Sud-Estul Romaniei si scalda totodata o parte din litoalul Bulgariei, despratind Romania de zone ale Rusiei, Ucrainei si Turciei.

Influenta Reformei a ajuns in Romania chiar din veacul al 16-lea, in special in orasul Brasov, situat in centrul Romaniei, dar Reforma n-a putut substitui actiunea si influenta bisericii dominante, Biserica Ortodoxă Română.

Traducerea

Reforma moderna a inceput cu Dumitru Cornilescu. El a inceput sa fie miscat de Duhul Sfant, cand era student la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti.  A inceput cu dorul dupa o mai mare si mai adanca realitate spirituala.  In timpul cautarii lui, a avut acces la anumite carti, scrise de autori evanghelici, care il dirijau catre Bible.  Mai apoi, o doamna bogata din Romania l-a rugat sa traduca Biblia. In acea vreme, Biblia romaneasca era scrisa in alfabetul cirilic, cu o limba foarte greu de citit.  Acea doamna a finantat intregul proiect. Asa a inceput Cornilescu sa traduca Biblia in limba româna moderna.  Lucrarea a inceput in 1916 si a necesitat, pana la terminare, aproape sase ani.

Dar in timp ce traducea Epistola catre Romani, s-a produs in Cornilescu o schimbare profunda: lua cunostinta de adevaruri care pana atunci nu-i fusesera familiare.  “Nu este niciun om neprihanit, niciunul macar” (Rom. 3:10); “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Rom, 3:23); “Plata påcatului este moartea” (Rom. 6:23).  Si, totusi, pacatosii pot fi declarati drepti fara nicio plata prin Cristos, caci “ei sunt socotiti neprihaniti fara plata, prin har, prin rascumpararea care este in Cristos Isus” (Romani 3:24).

Prin aceste texte, si prin altele din Romani, Cornilescu a inceput sa inteleaga ca Dumnezeu prin Cristos a facut tot ce este necesar pentru mantuirea noastra.  El si-a zis: “Iau aceasta mantuire,  aceasta iertare pentru mine insumi.  Il primesc pe Cristos ca pe Mantuitorul meu.”  Din acel moment, el a devenit o faptura noua, dedicata in totul lui Cristos.

Traducerea a fost publicata in 1921 si a devenit textul de referinta al Societatii Biblice. Cornilescu a fost persecutat pentru credinta lui, iar in 1923 a fost exilat din Romania  de patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.

O Intoarcere la Dumnezeu

Cornilescu a plecat, dar influenta lui a ramas: el avea un prieten, pe Teodor Popescu, care era de asemenea preot ortodox.  Teodor Popescu era un om de aleasa educatie: cu studii universitare, cunostea germana si franceza. Slujea la o biserica din Bucuresti numita “Cuibul cu Barza”.  La slujba i s-a asociat Cornilescu:erau prieteni, chiar inainte de plecarea lui pentru traducerea Bibliei

Intre timp, Tudor Popescu a trecut printr-o mare incercare. In 1918 el era melancolic, despresiv. Nu-si dadea seama de cauza dar nici nu putea sa se smulga din intristare.  Apoi, intr-o epidemie de gripa care a durat intre 1918-1921, i-a murit sotia.  A fost adanc mahnit si se tot intreba cu privire la rostul vietii, la scurtimea ei si la faptul ca atunci cand el insusi va muri va sta inaintea lui Dumnezeu cu mainile goale, din pricina neizbututirlor in slujba lui de preot.  In acest timp de disperare, prietenul lui Cornilescu i-a trimes o copie a Bibliei, in traducerea lui. Popescu a inceput sa citeasca cu privire la pacat si la rostul crucii. Scriptura l-a convins pe Teodor Popescu ca Cristos S-a jertfit pe cruce ca sa satisfaca mânia lui Dumnezeu împotriva påcatului omului. Nimeni pana atunci nu-i spusese despre asa ceva.

A fost puternic impresionat de textul de la Marcu 10:45: “Caci Fiul omului n-a venit sa I se slujeascå ci El sa slujeascå si sa-Si de viata – rascumparare pentru multi.”   Dupa un timp de reflctie, Teodor Popescu a crezut spusele Scripturii: s-a intors la Dumnezeu si viata i s-a schimbat din temelii. El a recunoscu ca s-a intors la Dumnezeu, nu pentru ca el L-a cautat pe Dumnezeu ci pentru ca Dumnezeu l-a cautat pe el. Mai tarziu, el putea sa spuna despre fiecare intoatcere la Dumnezeu:  “Chiar faptul ca un om cauta pe Dumnezeu, vine tot de la Dumnezeu”.   “Chiar faptul ca ai ajuns la convingerea ca esti pacatos si ai absoluta nevoie de Mantuitorul care sa te salveze de pacatele tale, este lucrarea Lui.” (din Predica cu privire la Efeseni 2:1-10, Note de Horia Azimioara).

Vestirea Cuvântului

Cand viata lui Teodor Popescu s-a schimbat, s-a schimbat si slujba lui.  Cornilescu s-a reintors la Cuibul cu Braza si au inceput sa lucreze impreuna, învatand si explicand Cuvantul lui Dumnezeu.  Incepusera sa lucreze impreuna ca necredinciosi, dar, datotita Scripturii, ei au ajuns sa reia sujba impreuna in caliate de credinciosi.  Au inceput sa explice Evanghelia dupa Ioan, sa scrie articole si tractate, iar oamenii au inceput sa raspunda si sa creada.  Oameni au crezut si au impartasit credinta lor.   Un numar de studenti din universitatile bucurestene au inceput sa vina la Cuibul cu Barza ca sa auda predicile lui Teodor Popescu si Cornilescu.  Unul dintre ei a fost Emil Constantinescu, care s-a intors la Dumnezeu in 1923.

Aceasta noua stare de lucruri nelinistea pe unii.  Cand Luther a inceput sa predice evanghelia, Papa a inceput sa emita circulate oficiale (bule) sustinand ca un mistret salbatec s-a ratacit prin via Domnului: curand dupa aceea, Luther a fost excomunicat.  Autoritatile Bisericii Ortodoxe Româane au inceput sa ia nota de ceea ce se intampla la Cuibul cu Barza, si curand au trecut la opozitie fatisa

Biserica Ortodoxa sustinea si inca sustine ca ingerii si sfintii mijlocesc, prezentand inaintea lui Dumnezeu rugaciunile sfintilor. Popescu n-a gasit in Scriptura asa ceva. El a testat traditia cu Scriptura.  El a gasit la 1 Timotei 2;5 ca este scris:  “Caci este un singur Dumnezeu si un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Cristos.” Teodor Popescu a ales sa urmeze mai de graba Scriptura decat traditia.

In timp ce împotrivirea fata de el crestea,  Teodor Popescu ramasese singur.  Dumitru Cornilescu fusese amenintat cu moartea din pricina evangheliei, astfel incat a fost fortat sa paarseasca Romania: nu s-a mai intors niciodata inapoi.  Au inceput mari presiuni aupra lui Teodor Popescu: tatål lui, care era preot, a venit la Bucuresti sa-l convinga sa-si renege convingerile si sa se conforme pozitiei ierarhiei bisericesti,  Teodor a ramas ferm, raspunzand cu curaj. I-a spus tatalui sau: “Nu pot, tata! Evanghelia este clara si eu trbuie s-o proclam fara nicio modificare”.   Cand tatal i-a amintit ca este sarac si ca are de crescu copii, Popescu i-a raspuns: “Nu-ti face griji. Dumnezeu ne va purta de grija!”

Procesul

Procesul a avut loc in 1923. Procedurile oficiale impotriva lui Teodor Popescu au fost similare cu Dieta de la Worms, impotriva lui Luther: a fost investigat de un tribunal format din zece episcopi. El a raspuns intrebarilor cu caracter doctrinal, din Scriptura. A ramas ferm, n-a facut compromisuri. Desi membrii curtii s-au recunoscut ca nefiind calificati sa decida in probleme doctrinare, totusi, Patriarhul l-a excomunicat si exclus pe Teodor Popescu din Biserica: a ramas fara serviu, fara o locuinta unde sa stea. S-a indreptat insa catre Domnul si Domnul a fost credincios ca sa-i acopere toate nevoile

Noi câmpuri de lucru

Cand Whitefiel si Wesley au fost opriti sa mai predice in bisericile anglicane au iesit pe câmpuri, au predicat si mii si mii au auzit vestirea lor. Asa s-a intamplat si cu Teodor Popescu: a gasit noi câmpuri in care sa slujeasca Domnului. I s-au alaturat cei care se intorsesera la Dumnezeu la Cuibul cu Barza.  A inceput sa tina adunari in case; dar casele erau neincapatoare. Atunci, o doamna bogata, care facea parte din nobilimea româna, a donat fondurile necesare pentru zidirea unei biserici intr-o zona frumoasa a Bucurestilor. Deseori, asa lucreaza Dumnezeu.: Asa a facut cu Whitefield si cu Wesley: contesa de Hunntigdon i-a suportat, i-a ajutat sa construiasca sali de cult si scoli si le-a finantat lucrarile.

Fiind vaduv, T. Popescu s-a recasatorit.  El sotia si cei trei copii au trait in conditii saracacioase, dar au facut o practica: sa nu faca cunoscute niciodata altora nevoile lor.  Dar au vazut ca Domnul le purta de grija,  in chip providential, minunat.  Teodor Popescu era un cercetator harnic al Cuvantului lui Dumnezeu.  Nu socotea ca este indicat sa vorbeasca fara p pregatire prealabila.  Pregatea in studiu ore intregi pentru pregatirea predicilor, pentru consterea si aprofundarea doctrinei Scripturii.  El sustinea pricipiul Reformei numit “Sola Scriptura” (numai Scriptura), potrivit caruia numai Scriptura este aytoritatea noastra pentru credinta si practica. In lumina acestui principiu, el a respins inchinarea la icoane, praznicurile de inchinare catre sfinti si cele mai multe din cele sapte sacramente pe care Biserica Ortodoxa le socoteste necesare pentru mantuire.  Asemenea reformatorilor europeni, Teodor Popescu si cei prinsi cu el in aceeasi lucrare au ajuns la concluzia ca Scriptura suporta botezul si Cina Domnului ca acte de cult ale bisericii.

Asemenea primilor crestini, ei iau Cina Domnului in amintirea mortii Domnului Cristos si fac aceasta in fiecare Dumineca dimineara, dupa care urmeaza or ora de vestirea Cuvantului lui Dumnezeu.

Extinderea lucrarii

Lucrarea s-a raspandit si in afara Bucurestilor.  Persoane din tara care veneau in Bucuresti il rugau pe Teodor Popescu sa vina si in orasele lor si sa predice. Astfel, el vizita orase si targuri din Romania. Lua trenul, uneori trenul de carat busteni si ajungea chiar si in sate departate sau cobora in vai retrase si marturisea evanghelia chiar si unor simpli ciobani. Oamenii rasoundeau la chemarea evangheliei, se intorceau la Dumnezeu de formau adunari si astfel, evanghelia continua sa se raspandeasca.

Asa se intampla in biserica primara, cun atesta cartea Faptele Apostolilor.  La Fapte 11:20 citim despre “câtiva oameni” (nenominailzati) din Cipru si Cirena care au venit in Antiohia, au predicat grecilor evanghelia, astfel incat in Antiohia s-a format o biserica mare din primul veac al crestinismului. In mod simlar s-a intamplat in Romania, si se intampla oroiund evanghelia prinde radacini.  Iar unde evanghelia se raspmdeste apar si impotriviri.

Teodor Popescu a intampinat in acele locuri impotrivirea preotilor ortodocsi, care atatau la atacuri pentru ca sa determine autoritatile sa-l aresteze pe Popescu. In Faptele Apostolilor citim ca Iudeii a atatat multimea contra lui Pavel si Barnaba, i-au improscat cu pietre or i-au aruncat in temnita: aceasta este viata unui apostol (Fapte 13:50; 14:2).  Dar Pavel si-a continuat lucrarea lui; asa a facut si Teodor Popescu.  Rezultatul? Evanghelia s-a rasandit in Romania: la 15 ani de la excomunicarea lui Teodor Popescu din Biserica Ortodoxa, fusesera infiintate mai mult de 200 de adunari in orasele si satele Romaniei.  In acest timp, Cornilescu se stabilise in Elvetia. langa Geneva, continuand traducerile.  A publicat a doua traducere a Bibliei si lucrarea lui Bunyan “Calatoria Pelerinului” numita, in accesptiunea populara “Calatoria Crestinului”.

Vremuri grele

Au fost greutati care au provenit nu numai din partea Bisericii Ortodoxe ci si din partea autoritatilor de stat.   In deceniul 1930-1940 si in continuare pana in august 1944, Romania a fost sub o puternica influenta nazista.  In cel de al doilea razboi mondial, Romania a fost aliat al Germaniei. In martie 1945, in Romania a fost instaurat guvern comunist.  In aceste vrenuri, crestinii evanghelici din Roania au fost persecutati

Teodor Popescu a primit amenintari personale: era pus pe lista sa fie executat de nazisti. A  fost dat in judecata pentru literatura  crestina pe care o scrisese.  Domnul l-a izbavit din toate aceste primejdii, totusi., biserica i-a fost inchisa si transformata in depozit de materiale,  Credinciosii se duceau inpaduri sa aiba strangeri laoaalta de cult, in secret.  Crestinii evanghelici din Romania erau urmariti, arestati, judecati.  Au fost vremuri foarte grele.

O doctrina care le dadea mangaiere si curaj a fost cea a rapirii Bisericii inainte de necazul cel mare, deci inainte de instaurarea Imparatiei de o  mie de ani.   In mijlocul marilor grutati, care vor continua sub comunisti, nadejdea ca Domnul Isus va veni iarasi, a fost o binecuvantare.  Asa trebuie sa fie si pentru noi.

Totalitarismul

In timpul perioadei comuniste 1945-1989, biserica a fost supusa cenzurii guvernului si a unor rigori severe.  Unii crestini au fost dati afara din servicii din pricina credintei, altii si-au pierdut libertatea si viata in inchsori. Richard Wurmbrand si-a istorisit viata in cartea” “Torturat pentru Cristos: si-a petrecut 14 ani in inchisorile comuniste.  A fost o vreme plina de primejdii, dar in acest timp, Teodor Popescu nu si-a schimbat mesajul.  El a continuat sa predice evanghelia simpla, asa cum a predicat-o imediat dupa intoarcerea lui la Dumnezeu.

El n-a vorbit impotriva guvernului, n-a combatut filosofia materialista a comunismului, n-a discutat ideologii politice in predicile lui: El a invatat ce spune Biblia, s-a opus ratacitii, dar mai ales L-a predicat pe Cristos,, i-a indemnat pe oameni sa cresa in El si sa traiasca dupa modelul Lui de viata

Sfarsitul

In ultimii lui ani de viata isi petrece vrile intr-u sat de munte, cu credinciosii.  Statea ore intregi de vorba, in mod privat cu ei, dupa predici.   Petrece ore intregi pe o banca in curta casei in care locuia, unde era vizitat de multi, de foarte multi credinciosi, care veneau sa stea de vorba cu el.  Teodor Popescu a murit in Februarie 1963. Dumitru Cornilescu a murit in Elvetia in 1975.

La serviciul de inmormantare al lui Teodor Popescu, cineva a citat un cuvant spus de el: “Viata noastra este un timp foarte important: este o scoala pentru vesnicie; este un timp de har si trebue sa-l folosim cat mai bine posibil.”  Cele spuse sunt foarte adevarate.

Invataminte

Ce putem invata din toate acestea?  Voi sugers cateva lucruri cu caracter general si apoi, cu caracter personal.  Poate fi astazi o Reforma? Da.

1.  Pentru o Reforma sunt necesare doua lucruri.  Mai intai, inainte de toate este nevoe de lucrarea Duhului Sfant. Reforma este lucrarea Lui, noi oamenii cu abilitatile noastre, n-o putem produce.  La Ioan 3:8 se spune: “Vantul sufla incotro vrea”; asa lucreaza Duhul lui Dumnezeu. Nu-i putem prezice sau directiona miscarile, dar ne putem ruga pentru asta. Si putem proclama adevarul lui Dumnezeu.

2. Proclamarea adevarului lui Dumnezeu este al doile punct.  Duhul lucreaza mana in mana cu Scriptura.  Prin Duhul Sfant si prin SCripturi, Reforma se poate produce din nou, asa cum s-a produs in secolul al 16-lea, ca urmare a predicarii Bibliei si doctrinelor ei centrale. “Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taaaaiusuri. Patrunde pana acolo ca sesparte sufletul si duhul, incheiurile si maduva, judeca simtirile si gandurile inimii” (Evrei 4:12).  Presbiterilor bisericii din Efes, Pavel le spune ca “nu le-a ascuns nimic din ce era de folos” si ca “nu s-a ferit sa le vesteasca tot planul lui Dumnezeu.: (Fapte 20:20,27)- toata doctrina. Ce invatam din asta? Scriptura este deplin suficienta: Reforma vine prin predicarea Cuvantului lui Dumnezeu, a intregului plan al lui Dumnezeu, ceea ce inseamna predicarea docrinelor centrale ale Bibliei

3.  La nivel mai personal, istoria cu Romania arata ca Dumnezeu acopera toate nevoile noastra. La  Filipeni 4:19 Pavel spune: “Si Dumnezeul meu sa ingrijeasca de toate trebuintele voastre, dupa bogatia Sa, in slava in Isus Cristos”.  Cand ne bizuim pe acest principiu, Du,mezeu nu ne lasa. El ne poarta de grija. Ne putem bizui pe El totdeauna ca va gace acest lucru.  El nu ne va parasi, nici nu ne va uita.  Dumnezeu poarta de grija infinit de mult de lucrarea Sa si de poporul Lui.  El poata de grija mult de o tara mica asa cum este Romania ca si pentru o tara mare, ca America.  Ii sunteti tot atat de importanti lui Dumnezeu precum au fost  Avraam. Pavel, Augustin si Luther.

Dumnezeu este credincios Cuvantului Sau: fagaduintelor Lui si poporului Lui.

 


 

PLANUL DE MÂNTUIRE CU CEI ŞAPTE  MII DE ANI AI ISTORIEI OMENIRII CARE SE COMPLETEAZĂ CU A OPTA MIE DE ANI, SĂRBĂTOAREA CORTURILOR,  FORMÂND NOUL IERUSALIM Ap.21:1-3, PREDAT TATĂLUI, Lev.23:33-36                       
SUPUNÂNDU-I-SE
Ev.2:13; 1Cor.15:26-28; Is.53:10 ( Filp.1:29,30; 2:1-16; 2Tes.1:1-12,ca cetăţeni cereşti Filp.3:20,21;Ev.3:1)

MOTO:  - Obârşia Înţelepciunii - Dumnezeu este singurul Înţelept Rom.16:27: Lumina – Hristos (Mica 5:2;  
Gz.1:3 comparat cu Ioan 17:3-6; Luca7:35)
- „Am fost creată înainte de orice început... ” (Prov.8:22,23)
- „El, Hristos este chipul Dumnezeului Celui viu…” (1Col.1:15-17)
- „Cercetaţi Scripturile…” Ioan 5:39 
- „Ascultarea face mai mult decât jertfele…decât orice închinare…” 1Sam.15 :22

Recomandare: Este necesar a se citi toate versetele şi capitolele din context pentru a fi înţeleasă această solie.


Biblia începe cu Geneza, cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu în Trinitatea Sa aratată prin 3 versete zicând: La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. 2 - Pământul era pustiu şi gol şi în întuneric. Duhul lui Dumnezeu mişca peste ape. 3 – Dumnezeu a zis: Să fie LUMINĂ! Şi a fost LUMINĂ. Prin aceste 3 versete ni se arată TRINITATEA - Dumnezeu TATĂL, apoi Dumnezeu FIUL, apoi Dumnezeu DUHUL SFÂNT. Lumina e Fiul, taina lui Dumnezeu: Col.2:2, Ap.10:7 “Singurul care locuieşte într-o LUMINĂ de care nu te poţi apropia” 1Tim.6:16 ; Ioan1:1-5. Iar Fiul Hristos zice: “Eu sunt LUMINA lumii” în Ioan 8:12; 12:34-36; 44-46. Trinitatea este piatra de poticnire pentru monoteişti, ei vor pricepe primindu-L pe Domnul ca Hristosul Fiul lui Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt, confirmă versetele din Mat.11:25-29 care le va descoperi taina, adică: pe Tatăl, pe Fiul şi Duhul Sfânt în toată plinatatea. Cine nu-L are pe Fiul ca Lumină nu va afla taina, că ei umblă în întuneric şi ei sunt întuneric, în dumnezeul acestui veac 2Cor.4:2-6, comparat cu Efs.5:8, Mat. 5:14-16.
Începutul lucrării lui Isus, după ce Ioan a fost închis, Isus a zis: “… se vede o lumină” (Mat.4:16). Au trecut 400 de ani de întuneric pâna la naşterea lui Ioan Botezatorul ultimul prooroc al Vechiului Testament, timp arătat în scrierile apocrife, istoria Macabeilor şi formarea sectelor mozaice: Fariseii, Saducheii, Irodienii, Esenienii, urmând ocuparea de catre Romani. Întunericul constă în lipsa proorocilor şi depărtarea de Lege pe care trebuia să o ţină, promiţând că o va face. Rodul neascultării Evreilor ce a adus ultima pedeapsă prin ocuparea ţării de către Romani, după alte două: cea Asiriană a celor zece semiţii de sub Ieroboam, Ahab şi Izabela şi profetul Ilie cu Elisei (1Imp.17 şi 18). Apoi pe cele două semiţii din sud: Iuda şi Beniamin, deci având ca împăraţi pe Ezechia pâna la Zedechia (2Imp.18-25) când cad sub babilonieni. Apoi Romanii după cei 400 de ani, ocupă ţara, Gral. Pompei, Cezar August, (Luc.2:1-7)  care-l pune pe Irod cel mare, Guvernator peste ei; apar Ioan Botezatorul şi Domnul Isus care după 30 de ani este botezat (Luc.3:21,22). Ioan Botezatorul este decapitat, după care Domnul Isus iese în public (Luc.4:1); ispitirea lui Isus şi cuvântul Său la Capernaum unde începe să se prezinte ca Lumina ce luminează pe cei din întuneric care văd o Mare Lumină, adică pe El, care luminează pe orice om venit în lume (Ioan 1:9;       1Ioan 1:6,7; fiind părtăşia din Fap.2:42. Domnul Isus vorbeşte despre această Lumină în Mat.4:12-17 şi Ioan Botezătorul în Ioan1:10-34). Pavel aude o voce din Lumină la convertirea sa…Fap.22:6-15.
Lucrarea Duhului Sfânt în aceia care L-au primit conform Fap.1:8 şi 2:1-5, comparat cu Ioan15:5, face ca Scriptura să li se descopere şi să nu mai fie pecetluită conform Daniel 12:9, e descoperită, căci suntem în vremea din urmă, conform 2Timotei3:1-17, suntem robii Săi Ap.1:1, 2.
Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan Botezatorul, de atunci în colo lucrează Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură, prin Duhul Sfânt făgăduit şi primit. Numai prin Duhul vom putea pricepe dialogul ce a avut loc în cer din Gz.1:1-31 şi 2:1-3, culminând discuţia în cer cu afirmaţia: “Să facem om după chipul Nostru…” versetul 26 din Geneza capitolul 1, iar în versetul 28 i-a binecuvântat şi a zis: “Creşteţi înmulţiţi-vă, să umpleti pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi…” Gz.1:28. Omul creat în cer, în ziua a 6-a, e Duh-Spirit, spre deosebire de cel din Gz. 2:7 când zice: Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi a devenit un suflet viu. Când a fost făcut, nu creat ca cel spiritual, pe pământ nu era nici un om, versetul 5, iar pământeanului îi spune să păzească, iar celui ceresc: să stăpânească Gz. 2:15. Acesti 2 sunt într-unul şi vom pricepe când Pavel vorbeşte de omul din lăuntu (Rom.7:22 şi Efs.3:16; 2:14,16) iar pe Domnul când zice: omul nu se hrăneste numai cu pâine şi cu orice cuvânt care iese din gura Lui Dumnezeu Mat.4:4 şi Deut.8:3. Omul din lăuntru e cel ceresc – cugetul – Duhul primit la început care trebuie hrănit cu mana cerului, a Cuvântului – Sfânta Scriptură inspirat de Duh Sfânt primit şi unit cu Duhul nostru Rom.8:16 ce adevereşte împreună că suntem copii ai lui Dumnezeu hrănindu-se cu cele cereşti afirmate, conform lui Ioan15:5-10; 6:48, 58,63,69; Ez.3:1-3, Ier.15:16 şi Ap.10:9 comparat cu Ez.3:4. Atunci se vor deschide ochii inimii, ai omului din lăuntru, pentru care se roagă Pavel în Ef.1:17-23; Isus a zis: “despărţiţi de Mine nu realizaţi nimic, nu rodiţi” Ioan15:3-6. Să nu rămânem copii, să creştem la statura de om mare pentru a aduce roade şi a deosebi binele de rău Ef.4:11-16, Ev.5:14 şi comparat cu Mat.13:3-23. Isus a zis: Învăţaţi de la Mine! El e pilda de Mare Preot ce şi-a terminat lucrul 1Cor.15:24-28.
Schiţa grafică de faţă arată desfăşurat, cronologic planul mântuirii omului căzut în păcat, istoria care începe pe pământ. Iniţial planul e hotarat în Cer, în sfatul Trinităţii când s-a pus problema “Cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns “iată-Mă, trimite-Mă” Isaia6:8. Acceptarea plecării din Cer pe pământ ne este arătată: “iată-Mă că vin! În sulul cărţii este scris despre mine, vreau să fac voia Ta Dumnezeule!.....cei ce iubesc mântuirea să zică “Mărit să fie Domnul” Ps.40:5-11 se repetă în Ev.10:5-17 care ne arată zicând: El desfiinţează, astfel cele dintâi ca să pună în loc pe cea de-a doua, care ne face sfinţi Ev.10:9,10, “căci Hristos este sfârşitul legii, pentru ca oricine CREDE în Isus” să poată căpăta neprihănirea, Rom.10:4. EL Isus este cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin EL au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ…El este mai înainte de toate şi toate lucrurile se ţin prin El Col.1:15-23 “Lumina care luminează pe orice om venit în lume…” Ioan1:9; 1:1 “Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” Ioan 9:5. “Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru” Ioan12:35. Convorbirea lui Isus cu cei ce resping lumina, ei sunt de jos, iar El e de sus… de citit Ioan8:21-29. Deci, vorbea de cunoaşterea şi înălţarea Sa după înviere Ioan 8:30-59. De remarcat în ver.32 din Ioan capitolul 8, că Domnul se adresează celor care crezuseră în El zicând: “Dacă ramâne în voi cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei: ve-ţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă v-a face slobozi” – liberi – de Legea dată temporar, după 430 de ani de la făgăduinţa dată lui Avraam, tatăl credincioşilor, ne lamureşte Pavel în Galateni capitolul 3:15-29. Prin Duhul Sfânt primit ni se imprimă conform Ev.8:6-13 şi 10:9-24; Pavel zice: “N-am vrut să ştiu altceva între voi, decât pe Hristos…” 1Cor.2:2. Acel “altceva“ Il umbreşte şi Il marginalizează, nu poate lua chip în noi conform 2Cor.3:5-18 şi Rom.3:24. Avem garanţia Cuvântului: “El, Isus este CHIPUL Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea Col.1:15, “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri . În EL aţi fost tăiaţi împrejur, nu de o mână, ci cu tăierea împrejur a Lui Hristos…”  “A  şters zapisul cu poruncile Lui care stătea împotriva noastră fiindu-ne potrinvnic şi L-a nimicit pironindu-L pe cruce…” Col.2:9-23. “Totul e gunoi (zice Pavel în Filipeni 3:8-15) ca să câstig pe Hristos”, gunoiul este tot ce stă între noi şi Hristos, acel ALTCEVA care ni-L eclipsează lipsindu-ne de părtăşia cu, şi în El. Însăşi o religie creştină, statică, nu dinamică, nemărturisitoare, cu posturi şi rugaciuni lungi, poate fi altceva ce ne va izola de Domnul. “Religiunea curată şi neîntinată înaintea Lui Dumnezeu, Tatăl nostru este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi în lume” Icv.1:27. “Iar postul plăcut este… atunci când nu-ţi vei face gustul inimii fireşti în ziua sărbătorilor şi nici îndeletnicindu-te cu treburi şi nedându-te la flecării” vezi Isaia 58:1-14. Cât de departe suntem în creştinismul nostru modern şi formalist pe care Domnul îl mustră: “Nu oricine-Mi  zice: Doame, Doamne!…” Mat.7:21-29. Ioan Botezătorul e ultimul prooroc al Vechiului Testament, burduful vechi. Ucenicii lui întrebă pe Isus: de ce ai lui Isus nu postesc? Dacă suntem în El, vinul nou e pus în burdufuri noi. Marcu.9:14-17, Luc.5:36-38. Burdufurile iudaice vechi nu-şi mai au rostul, căci: “iată toate s-au făcut noi!” Ap.21:5; 2Cor.5:17. De cercetat Fap. Ap. Cap.15.  Hotărârea Bisericii cu privire la Lege şi la “tăierea împrejur” vezi Rom.2:25-29 şi Ier.9:24-26, căci necunoaşterea Scripturii este a fi: nematuri spiritual, subordonaţi epitropilor, sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii Gal.4:1-8. După primirea Cuvântului şi “Pocăinţei”, trebuie creşterea necesară, a nu rămâne copii, ci dependenţi de Cuvânt (Ef.4:11-16; 1Cor14:18-32; Rom.12:12) comparat cu Ev.5:9-14, altfel bâjbâim în necunoaştere, ca religie moartă Ef.2:1. Mergem la adunare doar din obişnuinţă, fără scop de a-L cunoaşte deplin pe Isus şi a primi Duhul Sfânt, în dorinţa unui lucrător destoinic 1Cor.3:9-11. Aşa învăţa Pavel pe Timotei capitolul 3 tot şi 4:1-5. Iată, au trecut 2000 de ani ai epocii creştine şi am rămas la un creştinism formal care să întinează. Noi, rămăşiţa, tuma mică să luăm aminte să nu ne potrivim acestui veac rău înnoindu-ne mintea ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu: ce-a bună, plăcută şi desăvârşită… a citi Rom.12:1-16. Voia plăcută, desăvârşită a împlinit-o Domnul Isus, era Legea de pe Sinai şi nimeni n-a putut a o împlini, El Isus doar, (Mat.5:17) şi prin credinţa noastră în ce a făcut El, o împlinim şi noi, în ascultare, căci pune în loc superlativele sale zicând “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu ucizi;… Dar Eu vă spun că cine se mânie pe fratele său; sau îi zice: Prostule! cade sub pedeapsa judecăţii, sau îi va zice: Nebunule! va cădea sub focul ghenei. La fel despre adulter şi despărţire; Să nu juri strâmb, sau ochi pentru ochi; şi iubirea vrăşmaşului. Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău etc. Mat.5:17-48. Aceaasta este Legea lui Hristos, care o desăvârşeşte ca Fiu, pe cea dată de Moise ca rob, iar trupul, casa Tatălui vom fi noi dacă o împlinim, vezi Ev.3:1-6. Dar Pavel ne avertizează: “toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos vor fi prigoniţi” aşa că: după cum nu este nimic mai presus de învăţătorul său (Mat.10:24), tot astfel nimeni nu poate pretinde să fie tratat mai bine decât stăpânul său, vezi Mat.10:16-18. Acest lucru îi va da ocazia să guste şi toate resursele harului ale acelui har nelimitat ce va fi cunoscut de acela ce s-a consacrat, El păzindu-i şi un fir de păr, versetul 30 din Mat.10; şi 2Cor.12-:9, lucru experimentat de mine şi de alţi fraţi sub comunism ce prigoneau credinţa. Credinciosul trebuie să facă faţă nu numai lumii, ci prea adesea şi ostilităţii cu care este întâmpinat în familia lui, de către cei care nu cred ca ei în religie fară scripturi, Mat.10:36-38. A-mi lua crucea înseamnă a purta semnul distinctiv a Lui Isus, batjocorit, al condamnaţilor la moarte; altfel spus: “Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” Mat.16:24, înseamnă că am renunţat la plăcerile firii noastre vechi, din dragoste pentru El, cum a trăit Pavel, Gal.2:20, sau Petru care zice: “Domne noi am părăsit totul şi Te-am urmat…” Domnul le promite scaune pentru a şedea să judece” Mat.19:27-30, comparat cu 2Cor.5:14-17. Credinciosul matur nu se potriveşte chipului veacului acestuia, adică “creştinismului de forme” în învăţături începătoare, omeneşti… Rom.12:2; Col.2:18-23, comparat cu Gal.4:17-31;5:15. Credinciosul matur trebuie să depăşească neprihănirea cărturarilor şi fariseilor Mat.5:3. El este sărac, adică este flămând după neprihănire, o caută continuu, să fie curat, are Duhul Sfânt într-o continuă creştere fiind eliberat de Lege. Acesta pentru că a murit faţă de Lege, el trăieşte în Hristos prin Duhul, ca să aducem rod pentru Dumnezeu Rom.7:4,5, fiind eliberaţi de Legea ce ne ţinea robi, Rom.7:6, comparat cu Rom.6:8-14, 20-23. Victorioşi prin îndemnul ce ni-L dă Duhul Sfânt în noi, conform Rom.8:1-9, Duhul Sfânt ne schimbă gândul de la cele de jos la cele de sus – veşnice, dacă am înviat împreună în Hristos, Col.3:1-4. Pavel ne dă exemplu: cele două femei Sara şi Agar – cei 2 fii Isac şi Ismail, descris în continuare în Gal.4:21-31 şi 5:16-18, faptele firii pământesti Gal.5:19-21. Roada Duhului Sfânt Gal.5:22-26 – faptele sunt ale firii vechi – roadele sunt ale Duhului Sfânt, puterea primită Fap.1:8, a celui matur conform Ps.119:11 şi Ioan 5:39 şi nu o pot primi cei fară credinţa dată celor ce cred, şi în care rămâne Cuvântul trimis de Tatăl (Ioan 5:38) şi pe care-L urmează (Mat.19:27) el cercetând Scriptura. Cel firesc – lumesc – rămâne fără putere în întunericul lumii arătat în Rom.1:18, căci n-a căutat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, El îi lasă în voia firii şi a minţii lor blestemate Rom.1:28;  Dumnezeu nepărtinitor cum este, arată că Iudeii şi Neamurile sunt la fel de păcătoşi, dar El se îndură de toţi, le dă o şansă în Hristos = Cuvântul, Ioan1:11-14, Fap.10:34-44. Apostolul Pavel ne arată concret că toţi Evreii şi Neamurile sunt la fel de păcătoşi, în capitolul 3 din Romani, arată şansa prin credinţă şi prin Harul adus de Isus, vezi Ioan1:15-18 şi iertarea adusă de El prin credinţă Rom.3:21. Isus fiind rânduit, predestinat de Tatăl, de bună voie S-a adus jertfă, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pentru ca acum, să-Şi arate îndurarea, Harul, jertfindu-L pe El, graţiindu-ne pe noi, aidoma ca pe timpul lui Noe, cum arată în Mat.24:36-39. În acelaşi fel – aidoma – a zis Isus, ca în ajunul potopului, care trebuie citit şi mentionat pentru a lua aminte, vezi Gz.6 şi 7 comparat cu 2Pet.3:7-18 : “Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.
Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.
Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.
Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.
Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?
Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.
De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.
Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.
Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin.”. Să nu uităm a ne  pocăi, a ne naşte din nou Fap.17:30; 2Cor.5:17-21, căci: ÎNŢELEPCIUNEA a fost găsită dreaptă de toţi copii ei, Luc.7:35. Înţelepciunea şi-a zidit o casă, vezi Prov.9:1-10 comparat cu 22:8-35, Efs.2:20-22; 1Pet.2:5 ei sunt Lumina lumii Mat.5:14 în contrast cu Mat.9:36, mustraţi de Isus, comparat cu Mat.11:20-24, iubind mai mult întunericul decât Lumina conform Mat.11:25-30; Ioan 3:18-21, confirmă pe cei răi care se cred înţelepţi. “Dacă Lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Mat.6:23.
Acest contrast acum în mileniul 3, e concret în ideologiile:
- Creaţionism = Lumina
- evoluţionism = întuneric
însuşit de lumea care este dusă din rău în mai rău Ev.11:3. Cei care au pricepere ştiu că primesc ÎNŢELEPCIUNEA (1Ioan5:19) şi că lumea merge din rău în mai rău Ap.11:15 “Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi a Hristosului Său”. Sunt rânduite două categorii: cei aleşi, Biserica în cer şi poporul Său, Împărăţia pământească, cele 5 + 5 fecioare Mat.25 comparat cu Mat.13:11-16, 28-30, 40-43, lucrarea celor 3 mari: Moise, Isus şi Pavel. La întrebarea care poruncă e mai mare, cu referire la  Vechiul Testament – să iubesti pe Dumnezeu şi pe aproapele Mat.22:34-40, în Noul Testament, Isus a zis “Vă dau o poruncă nouă” Ioan13:1-17. Ajunul jertfei Sale: Cina, Părtăşia în 1Ioan1:7 cum am făcut Eu, să faceţi. În Evanghelia Harului, Pavel ne-a lăsat pilda lucrării Duhului Sfânt în El după (1Cor.9:1-14) princiipile Legii Noului Testament (1Cor.9:15-27) pe care caută să le împlinească conform Filipeni3:20-21 ca cetăţeni ai cerului, şi se dă pildă în Filipeni3:12-17, principii care se pot aplica prin Duhul Sfânt pe care Il au foarte puţini, cei ce se numesc “creştini” şi religioşi. Schiţa mea doreşte să trezească dorul după cunoaşterea Lui Hristos (în Ioan 17:3) pentru a compara cu schiţa a 2-a a Ierusalimului ceresc din Ap.21, identic cu Cortul lui Dumnezeu cu oamenii noi, cereşti - Mireasa Lui Isus, înnoiţi locuind în părtăşie în LUMINA LUI Ap.21:22-27, Lev.23:33-36.
Despre acest sfârşit al lucrării Lui şi instaurarea Împărăţiei veşnice (Daniel 7:13 si 27) făgăduită şi dorită de, ucenici, ei Îi pun într-un verset din Mat.24:3, trei întrebări: “Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Care va fi semnul venirii Tale şi sfârşitul veacului acestuia?” Isus le răspunde: 1. prin versetele 15-28; al 2-lea versetele 29-31, al 3-lea versetele 31-51 din Mat.24.
Apoi în Mat.24:4 Domnul începe a se adresa conştiinţei lor, ca adevărul să aibă un efect moral: 1 – teama de Dumnezeu; 2 – înflăcărarea dragostei pentru El, fără acestea ar hrăni curiozitatea despre Adevăr, conştiinţa s-ar împietri; astfel ucenicii sunt puşi în gardă cu privire la împărăţia aşteptată cu un împărat fals conform 1Ioan2:18, căci sunt mulţi falşi: 2Tes.2:9,10. Deci, ca unii care suntem avertizaţi să nu ne tulburăm (Mat.24:6) ci să veghem conform Mat.24:36 care arată că despre ziua aceea şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl. Ucenicii Îi mai pun întrebarea despre Împărăţie şi despre înviere (Fap.1:6-9) la înălţarea Sa, a repetat, că nimeni nu ştie ziua sfârşitului. Timpul venirii Lui a fost arătat prin proorocii Vechiului Testament Is.7:14, capitolele 9 şi 11 şi fixat de Daniel în capitolul 9:23-27 comparat cu Gal.4:4 “Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” (Gz.49:10; Daniel 9:24; Marcu 1:15; Efs. 1:10). Acest aspect ne arată împlinirea vremii proorocite şi împlinite, în aceste versete de mai sus; cu privire la întâia venire a Domnului Isus, nouă celor aleşi dintre cei chemaţi (Mat.20:16) să fim în Hristos înainte de întemeierea lumii, predestinaţi să fim sfinţi în El prin simbioza Duhului Sfânt (Efs.1:3-12). “Hristos în voi (noi) nădejdea slavei” Col.1:27b.
Numai în Hristos cade vălul Legii lui Moise, la citirea Vechiului Testament. Nefăcându-se simbioza din Romani: “ Căci toti ceice sunt călăuziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu…” Rom.8:14-16,    “Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui…”Rom.8:9b ,10,1, altfel rămânem greoi la minte 2Cor.3:14-18. Amin!
În mijlocul Universului există Pământul, în mijlocul Pământului există Israelul, în mijlocul Israelului există Ierusalimul, în mijlocul Ierusalimului există Templul Sfânt, în mijlocul Templului Sfânt există Sfânta Sfintelor, în mijlocul Sfintei Sfintelor este Chivotul Sfânt, Chivotul Sfânt reprezentând persoana Domnului Isus conform Col.1:15-17, Mat.3:17; 12:28; 17:5; Is.42:1, Ioan 12:28, Ps.2:7, Marcu 1:11, Luc.9:35, Efs.1:4, Col.1:13, 2Pet.1:17.


Ezechel 37:27,28


Conclzie:

Împărăţia Cristocentrică
– Domnul ISUS –
Centrul tuturor lucrurilor
Ezc.5:5; 38:12; Is.19:21-25
Eternitatea
Cea de-a opta zi simbolizează noile ceruri şi noul pământ din veşnicie, de după încheierea Împărăţiei milenare. Au trecut şapte dispensaţii. Nu a mai rămas decât Sabatul. Prin urmare Sabatul nu poate fi o imagine a Împărăţiei milenare, fiindcă aceasta nu va fi o perioadă de odihnă. Din istoria creaţiei, din Geneza, aflăm că în a şaptea zi (Sabatul după care începe a 8-a zi fără sfârşit a Eternităţii, a pământului şi cerurilor noi Ap.21:1-27) Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Sale Gz.2:2. Pe plan spiritual aceasta vorbeşte despre faptul că Dumnezeu aşteaptă noul cer şi noul pământ înainte de a Se odihni pentru totdeauna. Aceasta fiind ziua a 8-a fără sfârşit Cortul: Ap.21:2,3.
În relatarea creaţiei aşa cum o găsim în Geneza, nu a mai fost o altă zi după cea de-a 7 a. Căci toate lucrările au fost făcute, şi toate dorinţele inimii lui Dumnezeu au fost împlinite. Aşa că Dumnezeu a binecuvântat această zi ca pe o zi de odihnă. Conform planului lui Dumnezeu de restaurare, din punct de vedere simbolic sunt numai şapte zile, după care nu va mai fi nici o altă zi. Lucrarea de răscumpărare a fost terminată şi tot ce era în planul etern al lui Dumnezeu a fost împlinit. Nu mai este nevoie să urmeze alt timp după această lucrare perfectă a lui Dumnezeu. El doar apreciază şi binecuvântează ceea  ce a făcut. Este adevărat că el nu Se poate odihni înainte de apariţia noului cer şi a noului pământ,  fiindcă lucrarea lui de răscumpărare nu şi-a făcut pe deplin efectul. El se va odihni numai atunci când îi va vedea pe toţi cei pe care i-a răscumpărat, uniţi în chip desăvârşit cu Singurul Om Desăvârşit – Hristos, care deţine întreaga autoritate şi binecuvântare, Satan învins: Aceasta este eternitatea. Eternitatea nu înseamnă altceva decât a te bucura de mulţumirea şi aprobarea lui Dumnezeu pentru totdeauna Col 2:9-15, când opozantul Satan este învins, zdorbindu-i capul Gz.3:15.
Biblia ne vorbeşte şi de a 8-a zi în Lev.23:35,36, care se confundă în sistem septimal cu prima zi Duminica – o zi sfântă care nu va avea sfârşit. Eternitatea este arătată prin cifra 8, iar opt culcat reprezintă odihna deplină şi infinită ∞ .
P.S. Biblia, Sfânta Scriptură, Cartea Cărţilor, fiind Cuvânntul Lui Dumnezeu ceresc, infailibil, inspirat de Duhul Sfânt conform Ioan1:1 şi 2Tim.3:16-17, se adresează omului pământean, iar Tatăl creator ştiindu-i ignoranţa îi zice prin proorocul Isaia: ”Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre!” Is.55:8-11, identic Pavel arată că şi creştinii superficiali în cercetarea Scripturii nu vor ajunge să cunoască Adevărul, el zice: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus unde Hristos şade la dreapta Lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucurile de sus, nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. ”Col.3:1-3 comparat cu Rom.6:7,8-14. Apoi adaugă: „Sunt printre voi uni... care învaţă -cercetează totdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” conform 2Tim. 3:6,7; 1Tim.6:3-6, cauza proorociei lui Isaia3:12; 9:16; Ier.23:19-40; Maleahi capitolul 2, Eclesiasul.10:16. De cercetat Isaia capitolele 55 şi 56. „Domnul Isus a zis, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14:6; şi a mai zis: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.” Mat.12:30.
Atât timp cât suntem în viaţă, niciodată nu e prea târziu la Domnul. Să ne trezim! 1Tim.2:1-6. Numai atunci împlinim îndemnul lui Pavel: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută Lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastra (noastră) o închinare spirituală – duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia...!” Rom.12.1,2.
Ce-i caracterizează pe cei cu cetăţenie cerescă, cei cereşti, conform Filip.3:20, ei fiind cei care îşi aşteaptă Mirele (versetul 21) ei fiind Mireasa – Biserica care va fi răpită 1Tes.4:13-18; Mat.24:40-47; 1Tim.2:19; Mat.25:10; născută din nou prin cuvânt conform 1Pet.1:22,23; Iacov1:18, are ca prototip pe Rebeca, pe care robul Elizer la fântâna din apropierea familiei ei, vine să scoată apă, Elizer şi-a zis în sine: „ Fata care va veni să scoată apă  şi căreia îi voi zice: Da-mi să beau te rog, şi-mi va zice: Bea tu şi voi da şi vitelor tale, fata aceea să fie nevasta lui Isac, fiul stăpânului meu Avraham” Gz.24:42-67. Isac e bicecuvântat ca sămânţa lui să fie ca stelele cerului, adică cereşti, sămânţă făgăduită cum a fost şi el făgăduit Sarei, fără sămânţă firească a bărbătului. De cercetat Gal.4.21:31; 5:1-6.
Cei doi fii ai lui Isac din Rebeca, Esau şi Iacov se nasc firesc din sămânţa bărbatului, ca şi Ismael din Agar, ei formând pe cei pământeşti care se vor lupta continuu urând pe cei cereşti conform Gal.4:28-31.
Din punctul de vedere al istoriei mântuirii, naşterea din fecioară a lui Isus Hristos este de o importanţă decisivă, deoarece, fiind născuţi din nou, noi nu mai suntem supuşi păcatului originar al lui Adam, păcat care se transmite asupra tuturor oamenilor prin sămânţa bărbatului Rom.5:12. Cel născut din nou este separat de păcatul acesta (care vine prin trup) şi este salvat prin naşterea din nou în Duhul, prin Isus. Din acest motiv putem avea siguranţa mântuirii şi a salvării pentru vecie. Isus trăind veşnic şi cel născut din nou va trăi ca El, Rom.6:1-23; Gal.2:20; 2Pet.1:3-10.
Harul Domnului să fie cu noi toţi.  Amin!

Nicolae Danciu - octombrie 2009